Declarația care a aruncat în aer Orientul Apropiat. Cine i-a susținut, de fapt, pe evrei să-și facă un stat în Palestina
0Pe 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a hotărât împărțirea Palestinei în două state: israelit și arab. A fost decizia care a aruncat în aer Orientul Apropiat. Această idee își are însă originile într-un document din 1917, prin care britanicii au jonglat politic cu interese economice.
De aproximativ șapte decenii și jumătate Palestina este un butoi cu pulbere. Aparent, totul a început după ce pe 29 noiembrie 194 Adunarea Generală a ONU hotărât împărțirea Palestinei în două state, israelit și arab. Ierusalimul era proclamat oraș liber, sub administrația ONU. În anul următor, pe 14 mai, era proclamată declarația de independență a Statului Israel. Noul stat creat în Palestina, cu centrul politic și militar la Tel Aviv, a fost recunoscut imediat de Statele Unite, Uniunea Sovietică și alte state importante la nivel mondial. Uniunea Sovietică a recunoscut prima Statul Israel, Stalin crezând că noua țară va limita imperialismul britanic din Orientul Apropiat.
Inițial, Departamentul de Stat al Statelor Unite a fost reticent la înființarea unui stat evreiesc în sine în Palestina, fiind temeri ca nu cumva arabii, decepționați de această decizie a marilor state vestice, să treacă în tabăra sovietică. În plus, se temeau și de posibilele restricții privind aprovizionarea cu petrol din zona arabă. În ciuda acestor recomandări, datorită lobby-ului făcut de evrei în Congres, președintele Harry Truman a recunoscut independența și formarea Statului Israel, care a primit mai mult de jumătate din Palestina, deși populația evreiască era mai mică decât cea arabă în regiune. Arabii palestinieni au primit Cisiordania și Gaza. A doua zi după proclamarea independenței statului Israel, cinci state arabe au început pregătirile pentru invadarea noii țări. Arabii nu s-au împăcat niciodată cu decizia ONU de a crea un stat evreiesc.
Pe 15 mai 1948, trupe ale Irakului, Iordaniei, Egiptului, Libanului și Siriei au atacat Israelul. De atunci războiul a continuat cu intermitențe până astăzi. La originea acestei povești atât de complicate a stat de fapt o decizie controversată a britanicilor din timpul Primului Război Mondial. Un document, rămas în istorie drept Declarația Balfour, este de fapt primul act oficial care lansa în spațiul public ideea creării unui stat evreiesc în Palestina. Britanicii au lansat această idee pentru a-și urmări interesele economice și politice în Orientul Apropiat, fără să se gândească pe termen lung la consecințe. Situația a fost cu atât mai complicată cu cât britanicii au făcut un joc politic duplicitar, sau prost inspirat, părerile fiind împărțite pe acest subiect prin care au făcut promisiuni contradictorii populațiilor din zonă, ducând la frustrări și, în cele din urmă, la puternice conflicte etnice. Se poate spune cǎ, dintr-un anumit punct de vedere, războiul dintre arabi și evrei în Palestina este o consecință a colonialismului și a jocurilor politice și economice ale marilor puteri europene în zona Orientului Apropiat.
Evreii și Palestina - o istorie milenară și complicată
Istoria evreilor în zona palestiniană a început odată cu debutul epocii fierului, în jurul anului 1250 Î.Hr, atunci când triburile de păstori s-au așezat în regiunea deluroasă a Canaanului. Această regiune istorică cuprindea în acea perioadă teritoriile de astăzi ale Israelului, teritoriile palestiniene, Libanul, vestul Iordaniei și sud-vestul Siriei. Zona era ocupată de filisteni, fenicieni și alte populații de origine semită. Ulterior, odată cu unificarea triburilor israelite, au luat naștere primele regate evreiești conduse de celebrii regi biblici Saul, David și Solomon.
După divizarea puterii centrale și împărțirea în două regate, Israelul în nord și Iuda în sud, israeliții au devenit mai vulnerabili la atacurile externe. În jurul anului 720 î.Hr, cel mai prosper dintre cele două, Regatul Israelului, a fost cucerit de asirieni, iar mai apoi Regatul Iudeei a căzut sub loviturile babilonienilor. De-a lungul secolelor, evreii au trecut de la o stăpânire la alta, perși, regi elenistici și mai apoi romani. Cucerirea romană a Iudeii a avut loc în mai multe etape. Inițial, controlul roman a debutat în nul 63 î.Hr, când Pompei cel Mare a intervenit într-un război civil și a asediat Ierusalimul. Aceasta a marcat sfârșitul independenței evreiești sub dinastia hasmoneană. Stăpânirea romană directă a fost stabilită mai târziu, în urma detronării lui Arhelau, în anul 6 d.Hr, și a continuat până la Primul Război Iudeo-Roman din 66 d.Hr. Acest război a dus la distrugerea celui de-al doilea Templu din Ierusalim în anul 70 d.Hr. Cucerirea romană a fost cea care a rescris destinul poporului evreu.
Fiindcă au opus rezistență acerbă cuceritorilor și, mai ales, din cauza pagubelor produse armatei romane, evreii au fost aspru pedepsiți. Pe lângă masacre, mulți au fost trimiși în sclavie, iar o mare parte au fost efectiv alungați din Iudeea. Ulterior, după înăbușirea răscoalei anti-romane a lui Simon bar Kokhba, romanii au depopulat zona istorică a Iudeei și au expulzat evreii din vecinătatea Ierusalimului. Era începutul exodului evreiesc în lumea romană, întemeind numeroase comunități, inclusiv pe teritoriul Europei. Modul de viață al evreilor s-a schimbat brusc și forțat. Nu aveau voie să dețină proprietăți funciare și nu s-au mai putut ocupa de stilul lor de viață pastoral. S-au îndreptat mai ales către activități economice. În lumea creștină a Evului Mediu au umplut nișa unor meserii considerate „păcătoase” din punct de vedere creștin, precum crâșmăritul, zona financiar-contabilă, cămătăria. Datorită acestor preocupări de natură financiar-economic, mai ales comerț și bănci, o parte a comunităților evreiești au prosperat.
Discriminare, pogromuri și sionism
Ideea că evreii dețin averi impresionante a stârnit lăcomia stăpânilor feudali și a capetelor încoronate. Când doreau să facă rost de bani sau să nu mai returneze împrumuturile luate de la bancherii sau cămătarii evreii, stârneau gloata asupra comunităților evreiești. Pogromuri au avut loc în Evul Mediu în toată Europa Occidentală, în zona ucraineană și rusească. Nu în ultimul rând, evreii deveneau în mod regulat țapi ispășitori pentru toate cataclismele care se produceau, de la molime la dezastre naturale. În jurul lor s-a creat o adevărată mitologie negativă care a dus la discriminare și pogrom. Situația s-a înrăutățit mai ales în Spania secolului al XVI-lea din cauza Inchiziției și în zona est-europeană, în special în Imperiul Țarist.
În acest context, la finele secolului al XIX-lea, mai ales ca reacție la mișcările naționaliste și excluzice din Europa, apare sionismului. Practic, sionismul s-a născut în cadrul curentului Haskalah sau a „Iluminismului evreiesc”. Pentru noile generații de evrei sioniști, iudaismul nu mai era doar religia lor, ci și o apartenență etnică. Sioniștii doreau fondarea unui stat evreiesc, unde să se apere de amenințarea antisemită și unde să-și definească destinul ca popor. Practic, sionismul era o mișcare politică și culturală ce presupunea emanciparea comunităților evreiești din Europa, cu precădere, și crearea unui stat național evreiesc pe teritoriul fostelor regate antice ale lui Iuda și Israel, din zona Orientului Apropiat. Termenul de Sion vine de la Muntele Sion, nucleul regatului lui David în Israel. În anul 1896, jurnalistul Theodor Herzl publica un pamflet politic, „Statul evreiesc”, prin care argumenta necesitatea întemeierii unui stat național evreiesc în Palestina (n.r. considerată acel tărâm promis de Dumnezeu evreilor în Vechiul Testament), tocmai pentru a-i proteja pe evrei de antisemitism. Herzl, care a devenit și lider al mișcării sioniste, considera că evreii moderni sunt urmașii israeliților și macabeilor antici din Vechiul Testament, iar întemeierea unui stat evreiesc în Palestina ar semnifica reîntoarcerea pe pământurile strămoșilor.
În acea perioadă, adică finele secolului al XIX-lea, Palestina se afla sub control otoman. În plus, componența etnică se schimbase fundamental de la exodul evreiesc din perioada romană. Palestina secolului al XIX-lea, după secole de stăpânire arabă și turcică, era locuitǎ de o populație majoritar arabă. Evreii erau doar o minoritate în Palestina otomană. În ciuda demersurilor lui Herzl, cum era de altfel de așteptat, autoritățile otomane au refuzat întemeierea unui stat evreiesc. Cu toate acestea, Palestina, devenise o țintă predilectă pentru tot mai mulți evrei care fugeau de naționalismul european.
După eșecul Revoluției din 1905, din Rusia, tot mai mulți evrei ruși au început să migreze în Palestina. În anii următori, sute de mii de evrei continuau să migreze în teritoriile palestiniene. Prima migrație evreiască a avut loc în perioada 1881-1903 și a purtat numele de „Primul Aliyah”. În jur de 30.000 de evrei din Rusia au migrat atunci în Palestina. Al doilea val puternic, peste 35.000 de persoane, a urmat în perioada următoare între 1905 și 1913.
Atunci când interesele coloniale învrăjbesc popoarele
Mișcarea sionistă a prins rădăcini puternice în toate comunitățile evreiești din Europa. Dacă în Imperiul Țarist influența asupra autorităților era limitată, evreii fiind victimele discriminării și a pogromurilor, în vestul Europei situația stătea altfel. Mării industriași, bancherii și în general marii antreprenori evrei aveau mare trecere la oficilitățile de top. Un rol esențial în succesul mișcării sioniste și în susținerea ideei de stat israelian în Palestina l-au avut Chaim Weizmann și Lionel Walter Rothschild.
Chaim Weizmann era un evreu rus care emigrase în Anglia în 1904, un eminent om de știință le-a făcut un mare serviciu britanicilor dezvoltând un înlocuitor sintetic pentru o componentă cheie dintr-un explozibil esențial. El s-a împrietenit cu mulți lideri britanici proeminenți și a reușit să folosească această influență pentru a transmite mesajul sionismului. Evident, cu toată influența sa, Chaim Weizmann nu ar fi obținut mare lucru dacă oamenii cu greutate ai politicii britanice nu ar fi văzut un avantaj în mișcarea sionistă și crearea unui stat evreiesc. Tocmai de aceea, Guvernul britanic a luat în serios solicitările sioniștilor. Inițial, le-au propus evreilor să-și întemeieze un stat în Africa de Est Britanică, în Cipru sau Sinai, toate posesiuni britanice. Sioniștii au refuzat și insistau pentru Palestina. În cele din urmă, britanicii au hotărât să le facă pe plac.
Interesele erau pur politice. Sperau ca în primul rând să obțină susținerea comunităților evreiești din toată lumea pentru a câștiga războiul (să nu uităm că Primul Război Mondial era în plină desfășurare), dar și pentru a obține controlul, prin intermediul acestora, în Orientul Apropiat. „Interesele guvernului britanic erau de a câștiga războiul și de a menține controlul asupra Țării Sfinte după război”, preciza Marlin-Bennet în „Balfour Declaration Supports a Jewish Homeland in Palestine”. În plus, sperau că stabilirea în Palestina a unei populații evreiești pro-britanice ar putea ajuta la protejarea căilor de acces către Canalul Suez din Egiptul vecin și, astfel, la asigurarea unei rute de comunicare vitale către posesiunile coloniale britanice din India. Așa s-a născut celebra Declarația Balfour. Este vorba despre o scrisoare deschisă a lui Arthur Balfour, secretarul britanic de externe, către Lionel Walter Rothschild, președintele Federației Sioniste Britanice. Scrisoarea a fost redactată pe 2 noiembrie 1917 și făcută publică. În textul ei era exprimată clar dorința Marii Britanii de a înființa în Palestina „un cămin național” pentru poporul evreu.
Interesele guvernului britanic erau de a câștiga războiul și de a menține controlul asupra Țării Sfinte. Obținerea sprijinului populației dintr-o zonă controlată de otomani a fost o parte importantă a strategiei Marii Britanii, pe care a realizat-o prin promisiuni făcute atât arabilor, cât și evreilor. Calculele brute ale puterii nu au fost însă singurele motivații pentru această politică. Guvernul britanic a fost influențat și de idealurile romantice și religioase pro-sioniste ale unora dintre membrii săi. Arthur Balfour, secretarul britanic de externe, s-a numărat printre cei care au ajuns să aibă un atașament emoțional față de ideea unui cămin național evreiesc. Educația sa creștină l-a determinat să creadă într-un rol special pentru evreii din Țara Sfântă. Opinii similare au fost avute și de prim-ministrul David Lloyd George. Din punct de vedere practic, liderii britanici sperau că această politică va câștiga sprijin pentru efortul de război britanic din partea evreilor din întreaga lume.
„Guvernul Majestății Sale privește cu favor înființarea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va depune toate eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv, fiind înțeles clar că nu se va face nimic care ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina sau drepturile și statutul politic de care se bucură evreii în orice altă țară ”, se arată în conținutul declarației. Declarația a fost controversată, în condițiile în care Palestina se afla încă în stăpânire turcească, iar 90% din populație era arabă. Evreii reprezentau o minoritate de numai 9%. „Declarația făcută de o putere europeană despre un teritoriu non-european cu o ignorare flagrantă atât a prezenței, cât și a dorințelor majorității native rezidente în acel teritoriu”, preciza academicianul palestiniano-american Edward Said.
Jocul la două capete și semănarea semințelor războiului
Nu mai vorbim de faptul că britanicii au jucat la două capete. Mai precis, au făcut aceleași promisiuni tuturor, pentru a se asigura atât de sprijinul arabilor cât și al evreilor. De exemplu, în perioada 1915-1916, prin corespondența Hussein-McMahon, o serie de scrisori schimbate între Hussein ibn Ali, emirul de Mecca, și Sir Henry McMahon, înaltul comisar britanic în Egipt, britanicii le garantau arabilor sprijinul pentru un stat independent după dezmembrarea Imperiului Otoman.
În scrisori nu se pomenea nimic de vreun stat evreiesc. Ulterior, în mai 1916, are loc acordul Sykes-Picot, o convenție secretă încheiată între Marea Britanie și Franța, cu acordul Rusiei imperiale, pentru dezmembrarea Imperiului Otoman. Acordul a dus la împărțirea Siriei, Irakului, Libanului și Palestinei, controlate de Turcia, în diverse zone administrate de Franța și Marea Britanie. Adică în total dezacord cu promisiunile făcute de McMahon, emirului de Mecca. Cireașa de pe tort a fost Declarația Balfour. Chiar și așa, britanicii au îndulcit textul declarației încercând să nu-i supere nici pe arabi. „Nu se va face nimic care ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina”, asigurau britanicii. În 1922, Marea Britanie preia Palestina de la otomani, cu mandat de la recent înființata Ligă a Națiunilor. Ulterior, un număr mare de migranți evrei au fost aduși în Palestina.
Se încarcă comentariile...
