Poveștile din imagini și magia dialogului

Noua carte de interviuri a jurnalistei Dia Radu, „Călătorie într-o fotografie”, lansată la finele lui 2023 în colecția „Yorick” a Editurii Nemira, cuprinde 16 substanțiale dialoguri cu personalități ale vieții cultural-artistice din România (scriitori, traducători, regizori, muzicieni și plasticieni). Ingenioasa autoare a stabilit ca fiecare interviu să aibă ca punct de plecare o fotografie aleasă de partenerul ei de dialog (și, evident, reprodusă în volum, după portretul „oficial” al persoanei interogate).

Regizorul de teatru și operă Andrei Șerban, cu care se deschide seria interviurilor, a preferat o fotografie în care el îi are alături pe Lucian Pintilie și Liviu Ciulei (singura imagine în care cei trei sunt împreună, realizată – de un chelner – prin 1993, când cel provocat la dialog era director al Teatrului Național din București). „Am ales-o”, mărturisește Andrei Șerban, „pentru că simt și acum o enormă admirație față de acești doi mari prieteni ai mei, cu care jurnaliștii de pe vremuri, de la Europa Liberă, mă puseseră pe picior de egalitate. Ceea ce eu, de fapt, niciodată n-am simțit, nici când eram deja cunoscut, când ne tutuiam și lucram de la egal la egal. Îi consideram mult deasupra mea pe amândoi”. Intervievatul ajunge, cu umor afectuos, și la Clody Bertola, actrița, muza și soția ambilor confrați menționați, cea despre care vorbește frumosul volum al Ludmilei Patlanjoglu, apărut recent tot în „Yorick” și recenzat de mine aici.

Pentru Șerban, Pintilie era „un diavol benefic”, care „se apăra atacând”, în timp ce Ciulei „avea o discreție aristocratică, suferea în tăcere cu demnitate” (fiindcă, la fel ca și ceilalți doi, revenise în România, după 1989, cu iluzii prea mari). Pe cei trei îi lega, mai spune cel chestionat, o prietenie aleasă, în care „simțeai că nu e nimic josnic, nimic meschin”. Ceea ce îi despărțea, după Șerban, era religia: „Sunt convins că, în adâncul lor, sufereau pentru că nu credeau. Ceea ce nu era cazul meu. Eu am crezut dintotdeauna”.

Dialogul cu poeta și jurnalista Svetlana Cârstean pornește de la o fotografie din februarie 1989, când studenta de 19 ani, proaspăt mutată din Botoșani în București, fusese surprinsă de un aparat în publicul prezent la vernisajul unei expoziții a pictorului Ștefan Câlția de la Institutul Francez. Intervievata declară: „Aici, în fotografia asta, sunt cea mai eu. Aici e tot ce am urmărit eu în viața mea, un anumit tip de singurătate, de curiozitate, de rătăcire în căutarea lumii”. Era, adaugă ea, „momentul meu de maximă libertate, și asta în ciuda contextului istoric”.

De altfel, mulți interlocutori au recurs la instantanee din tinerețe, iar poveștile din spatele acestora sunt mereu fascinante. De pildă, artistul plastic Mircia Dumitrescu a ales – nu chiar neașteptat pentru cei care-l cunosc – o fotografie de grup avându-l în centru pe Nichita Stănescu. Iar acest dialog este închis tot de o elocventă amintire cu poetul, care, afirmă Mircia Dumitrescu, l-a convins să se apuce de sculptură. Pianistul Dan Grigore a optat și el pentru un portret nepremeditat din urmă cu mai bine de o jumătate de veac, pe când junele de nici 20 de ani – care trăia „totul la ardere maximă: muzica, dragostea, polemicile artistice, melancoliile” – era bursier al excelentului Conservator din Leningrad (un oraș în care avea să cunoască dragostea alături de o organistă, prietena colegului său de cămin armean).

Scriitorii Gabriela Adameșteanu, Ștefan Agopian, Filip Florian și Veronica D. Niculescu au preferat cu toții fotografii din copilăria lor. Scenaristul și regizorul de film Bogdan Mirică a ales și el un instantaneu de la cinci ani, cu un puști surprins din unghi plonjat, zâmbind vesel (cel puțin până în secunda următoare, când, spune cineastul, a început să urle, fiindcă se tăiase într-un ciob de sticlă Pepsi). Imaginea contrastează cu rememorarea de către intervievat, încă din primul său răspuns, a unor șocante acte de violență la care asistase în copilărie. Îl vor fi inspirat acestea, peste mulți ani, când a realizat „Umbre”, „Câini” sau „Boss”? „Ce a rămas cu mine”, precizează Mirică, „nu e neapărat amplitudinea violenței, cât absurdul ei. Și partea ei amuzantă, aproape grotescă”. De unde și puternica impresie de artificialitate pe care i-o provoacă regizorului „filmele în care violența are parte de gradație, de pregătire, de progresie lentă, ca la operă”.

Ajuns, la 26 de ani, director de creație într-o mare agenție de publicitate, Bogdan Mirică a realizat că nu vrea să rămână burghez, ci „să trăiesc cu mâna pe flacără, să simt că arde”, așa că a făcut pasul de la advertising la cinematografie, convins fiind că „filmul poate fi genul ăla de experiență care te face cu capul și cu sufletul”. Și totuși, el se consideră în continuare „un om care caută”.

Dintre scriitorii intervievați, Matei Vișniec a ales o fotografie din anii de liceu de la Rădăuți, Mircea Cărtărescu – una în mijlocul familiei, realizată de Cosmin Bumbuț în 2004, iar Mircea Dinescu – una din 1984, în care, la pervazul unei ferestre din Heidelberg, o are alături pe soția sa, regretata Mașa Dinescu. Monica Pillat a selectat și ea o fotografie de familie, realizată la puțin timp după cutremurul din 1977, în timp ce Marin Mălaicu-Hondrari a ales o imagine, semnată de Dorin Cîrcu, fără el, dar în care apare chipul mătușii sale, la fereastra casei în care viitorul scriitor și-a petrecut primii ani ai vieții.

Se poate spune că toate cele 16 interviuri ale Diei Radu (dintre partenerii săi de dialog, nu i-am menționat mai sus pe pictorița Olga Morărescu Mărginean și fotograful Răzvan Voiculescu) reprezintă niște ferestre sui-generis către gândurile și sentimentele profunde ale celor chestionați. Toate dialogurile sunt captivante, oferind nu doar confesiuni sincere despre viețile private ale celor 16 personalități (dovezi că intervievatoarea a reușit să le câștige încrederea, condiție indispensabilă pentru un dialog veritabil), ci și considerații ale intervievaților despre viață și artă, iubire și prietenie, copilărie și tinerețe, bătrânețe și moarte, dintre care multe ar fi meritat și ele să fie citate.

În cuvântul său înainte, autoarea se declară convinsă că „a ști să pui o întrebare și a ști să asculți răspunsul seamănă destul de mult cu un act de magie”. Ca unul care a intervievat destui cineaști, pot să confirm: un dialog autentic cu un artist se apropie de un miracol. Iar „Călătorie într-o fotografie”, noua carte realizată de Dia Radu, emană magie de pe fiecare pagină.