Porto franco

0
0

Am ajuns la Brăila în primele zile ale anului 2012, după o pauză de trei ani. Atunci ca şi acum ajunsesem în oraşul lui Mihail Sebastian, unde, atunci ca şi acum, nu există niciun muzeu.

Nicio casă memorială dedicată “evreului improbabil”, cum îl numeşte pe autorul Stelei fără nume tânărul critic Mihai Iovănel într-o recentă, surprinzătoare şi bine articulată monografie apărută la Editura Cartea românească, ca membru al juriului de nominalizări UNITER.

Erau ultimele zile din directoratul Veronicăi Dobrin, cea în timpul mandatului căreia Teatrul “Maria Filotti” din Brăila devenise unul dintre cele mai importante din ţară, prilej pentru o despărţire încărcată de regrete, undeva, melancolic, foarte aproape de malul Dunării, acolo unde se află hotelul în care fusesem cazat.

Cu un trecut niciodată ascuns de activistă de partid, Veronica Dobrin are meritul de nimeni contestat de a fi construit un Teatru. Pe doamna Dobrin am mai întâlnit-o la felurite spectacole bucureştene, cel mai recent la Năpasta de la TNB în regia lui Radu Afrim, regizor care, alături de Victor Ioan Frunză, a făcut faima de odinioară a Teatrului brăilean şi în care joacă Emilian Oprea, şi el legat de instituţia de spectacole in oraşul de la Dunăre. Şi acum, doamna Dobrin e legată sufleteşte de cei care preţ de vreo zece ani au fost familia ei.

De data asta, nu am mai revăzut, din vina mea, fluviul. Am stat undeva la o pensiune foarte elegantă şi curată, de patru margarete dar care se individualizează şi prin nişte scări deloc prietenoase care cheamă la alpinism. Urcarea şi coborârea lor mi-a dat spaime metafizice. Şi asta fiindcă nu cred în sloganul “ortopedia salvează România”, mai cu seamă că la Ortopedie am ajuns tot în timpul unui juriu UNITER, în ianuarie 2004.

Dar nu, nu asta contează. Importante sunt spectacolele văzute.

Un spectacol de atmosferă

Aşa mi s-a părut a fi Sandros, după piesa lui Thuróczy Katalin, montat la Sala Studio şi amplificând datele respective săli (scenografia: Mihai Păcurar) de regizorul Sorin Militaru. Un  spectacol de atmosferă şi de stare (impresie potenţată de muzica lui Vlaicu Golcea), mai curând decât unul de acţiune. Spectatorului roman îi este relativ cunoscut numele autoarei textului, una dintre cele mai importante scriitoare de literatură dramatică din Ungaria de azi. Îi e cunoscut mai cu seamă datorită spectacolului cu joy.mega.joy, montat la Teatrul Odeon prin anul 2005 de acelaşi Radu Afrim, pomenit ceva mai sus. Montările cu Scara pisicii de la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi şi, mai apoi, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, ambele în regia Irinei Popescu-Boieru şi cu Casa Pandorei de la Teatrul “Fani Tardini” din Galaţi, regizată de Eugen Făt, par să fi fost mai puţin norocoase. La Editura Unitext a apărut un volum de autor, traducerea fiind semnată de Anamaria Pop.

Sandros e, în primul rând, o piesă pentru actriţe. Textul rescrie în contemporaneitate Troienele. Vorbeşte despre un război troian din vremurile noastre, dar şi despre războiul dintre cinci femei adăpostite într-o pivniţă.

Femei cu nume celebre: Hecuba, Andromaca, Casandra, Helena, Polixena, excelent jucate de Liliana Ghiţă, Cristina Drăghici, Lana Moscaliuc, Emilia Mocanu, Claudia Bratu. Hecuba le urăşte pe mai tinerele ei tovarăşe de adăpost doar fiindcă sunt femei, ele o urăsc pe Hecuba. Andromaca şi Helena se gândesc chiar să o ucidă pe bătrâna lor soacră, infirmă şi răutăcioasă.  La un moment dat în pivniţa aceea, singura clădire cu acoperiş din oraş, ajunge Penthesileea (Mihaela Trofimov) mai întâi spre a aduce rămăşiţele pământeşti ale lui Hector, apoi spre a-şi stabili acolo Statul major.

Mai e în pivniţa aceea şi un băiat. Un copil uşor retardat, dar şi niţel şmecher, care de fapt nu mai e copil. Un copil îndrăgostit de Helena, un copil care face legătura cu exteriorul. Merge obsesiv afară spre a aduce nenumărate găleţi de apă, trece linia frontului spre a deposeda de efectele devenite inutile cadavrele ostaşilor din tabăra vrăjmaşă. E jucat concentrat şi policrom de Dorin C. Zachei.

La un moment dat, Casandra profeţeşte moartea Penthesileei. O profeţie ce nu se împlini căci vine pacea. Dar pentru că cineva trebuie să moară, acela va fi Sandros, omorât cu revolverul furat de el şi care i-a fost mai apoi furat de Hecuba.

Sorin Militaru ştie să lucreze cu actriţele. A dovedit-o acum vreo doi ani când  montat la Petroşani Casa Bernardei Alba. O dovedeşte şi acum. Spectacolul e însă unul cald- căldicel şi cam atât. Poate că partitura nu permitea mai mult. Cine ştie ?

Un dramaturg cu noroc

Nu încape îndoială că dramaturgul suedez Jonas Gardell are noroc în Teatrele din România. După ce a fost montată cu succes la Teatrul “Nottara” de Radu Afrim şi la Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad de Claudiu Goga, piesa Cheek to cheek, foarte bine tradusă în româneşte de Carmen Vioreanu, prilejuieşte un remarcbil spectacol Teatrului “Maria Filotti” din Brăila. Dar şi un debut de excepţie unei tinere regizoare pe nume Alexandru Popescu, absolventă a Secţiei de specialitate de la UNATC.

Ea a citit cu mare atenţie textul, i-a detectat toate detaliile, i-a sesizat subtilul amestec de tragedie, dramă, comedie, melodramă şi a transferat acest subtil şi farmaceutic amestec într-o montare echilibrată, scrisă cu peniţă fină.

Povestea dragostei la pompe funebre dintre Margareta, o femeie nu tocmai tânără, conştientă că a aparţinut fabricării în serie, că e o fiinţă ce a visat dar căreia nu i-a ieşit viaţa aşa cum ar  fi dorit şi egoistul Ragnar, vedeta  obosită a unui cabaret de mâna a treia, om care se amăgeşte că mai trăieşte prin cântecele lui Edith Piaf şi ale lui Judy Garland, emoţionează şi amuză deopotrivă în spectacolul brăilean graţie talentului actorilor distribuiţi în rolurile principale: Liliana Ghiţă şi Dorin C. Zachei.

Margareta acceptă orice, acceptă chiar să fie ridicolă (iar Liliana Ghiţă joacă excepţionalul ridicolul femeii ce se leagă cu dinţii de iluzia fericirii alături de Ragnar), Ragnar nu face aproape nimic spre a nu fi devorat de publicul care îi arată cu fiecare nouă premieră reprezintă eşecul travestiului său în viaţă (iar Dorin C. Zachei joacă foarte bine această zbatere pe uscat a personajului).

Există multe scene bine lucrate, există şi multe scene foarte bine rezolvate în montare (secvenţa agapei colegiale care, practic, sărbătoreşte cel mai recent eşec al lui Ragnar), poate că există şi unele lungimi. Dar mai presus de toate, se cuvine apreciată în spectacolul brăilean calitatea lucrului cu actorii, atenţia ce le este acordată. Fapt ce se răsfrânge pozitiv şi asupra evoluţiei celorlaltor componenţi ai distribuţiei: Silvia Tariq, Emilia Mocanu, Emilian Oprea, Monica Ivaşcu Zugravu, Cătălina Nedelea, Claudia Bratu, Corina Borş.

Un cuvânt de apreciere pentru felul în care a gestionat şi exploatat datele Sălii Studio, dar şi pentru costume merită, de asemenea, tânărul scenograf Cristian Marin.

Nici unul dintre cele două spectacole nu beneficiază de caiet de sală. La Teatrul din Brăila nu există nici măcar secretar literar. Mai întâi fiindcă nu s-a găsit persoana potrivită. Aşa mi s-a spus. Pe urmă, deoarece postul a fost scos din schemă. Economii, Horaţio, economii!

Despre destinul ingrat al acestei funcţii promit să revin într-un comentariu viitor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite