Podul de fiori

Sâmbăta trecută, mii de moldoveni minunaţi şi entuziasmaţi, au trecut Prutul, repetând Podul de Flori de la 16 iunie 1991. Dar această acţiune simbolică a demonstrat încă o dată cât de diabolică şi îndărătnică ne este soarta: eram mai liberi în ultimile clipe ale regimului sovietic decât suntem acum, cu guvernanţi „pro-europeni”.

Convocarea celei de-a patra Mari Adunări Naţionale, în pofida stării de hibernare a majorităţii populaţiei, dar şi a vremii caniculare, apoi desfăşurarea Marşului lui Ştefan cel Mare, prin parcurgerea pe jos a cca 150 de km, atât pe arşiţă cruntă, cât şi pe timp ploios, au culminat în mod firesc cu reiterarea Podurilor de Flori. Lăsând la o parte maliţiozitatea unora sau tendenţiozitatea altora, care blamează orice zvâcnire de demnitate naţională, campania organizată de către „Tinerii Moldovei” reprezintă unica şansă de întremare şi revitalizare a organismului statal intitulat impropriu Republica Moldova.

Fireşte că numărul celor prezenţi în Piaţă pe data de 5 iulie păleşte în faţa sutelor de mii de acum 25 de ani. Sigur că lumea mai oboseşte sau pur şi simplu nu sinchiseşte să meargă în pas candenţat până la râul blestemat. Şi, nu în ultimul rând, bineînţeles că cei care au trecut deunăzi Prutul nu sunt la prima traversare. Dar ceea ce contează este că oamenii nu uită şi nici nu se resemnează. Că unii mai speră în restabilirea adevărului, în ciuda părului înălbit şi că alţii păstrează vie amintirea acelor timpuri, deşi pe atunci erau în fragedă copilărie.

E de datoria tuturor celor care simt româneşte să sprijine asemenea iniţiative, să priceapă că şi „prin tăcere suntem vinovaţi” dacă vom rămâne în continuare separaţi de proprii noştri fraţi. Clasa politică de la Chişinău s-a compromis iremediabil, mai ales după ce a tot promis marea şi sarea. Mai nou, guvernanţii ne cred de proşti, aruncând saci cu bani în mijlocul drumului şi încercând să ne distragă atenţia de la alte matrapazlâcuri pe care le pregătesc. De parcă leii în copaci cresc şi miliardele pot dispărea peste noapte. Ca şi cum vinovaţi de „furtul secolului” sunt doar paznicii (BNM, CNA, Procuratura etc.), nu şi hoţii.

„Băieţii şmecheri” care se tot perindă la putere nu se tem atât de Unire, cât de o revenire la normalitate. Se opun cu tot dinadinsul unei justiţii independente şi unor instituţii de drept funcţionale. Iar cei care se complac în această stare nu fac decât să le devină complici. Sunt ca robii ce nu visează să devină liberi, ci stăpâni de sclavi.

De aceea, orice refacere a Podurilor de Flori le creează fiori. Îi înspăimântă cum nişte tineri frumoşi le cântă, de fapt, prohodul. Pentru casta demnitarilor noştri, reunirea înseamnă pierderea tuturor privilegiilor, renunţarea la paşapoarte şi numere diplomatice, curmarea afacerilor dubioase şi stoparea surselor tenebre de finanţare, tragerea la răspundere penală pentru activitatea lor venală, într-un cuvânt – extirparea cancerului din organismul acestui stat eşuat.

Grigore Vieru spunea că „dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”. Sunt ferm convins că marele poet ne priveşte de undeva de sus şi se bucură nespus de mult de isprava bravilor săi urmaşi. Nu există nimic mai nobil pe lume decât să-ţi iubeşti familia şi să-ţi cinsteşti înaintaşii. Chiar şi cu riscul de a părea demodat sau de a fi blamat.

Nu-mi rămâne decât să mă consolez (şi să anticipez) că aşa cum după Podurile de Flori de la începutul anilor ’90 s-a destrămat Uniunea Sovietică, tot aşa şi după acest „Pod de fiori” din 11 iulie 2015 va urma fireasca reîntregire a neamului românesc de pe ambele maluri ale Prutului. Doamne ajută!