Capii bisericilor, undele gravitaţiei şi legea lustraţiei

0
0

Lumea în care trăim este într-o permanentă schimbare. Evenimentele ce au loc depăşesc de multe ori capacitatea noastră de a le percepe pe deplin. Nu poţi anticipa cum vor evolua anumite lucruri, indiferent de numărul experţilor din studiourile televizate. Nu poţi şti care vor fi urmările întrevederii istorice dintre Papa Francisc şi Patriahul Chiril sau consecinţele demonstrării ştiinţifice a existenţei undelor gravitaţionale.

Întâlnirea dintre cei doi prelaţi pare să fi fost pregătită din timp şi ţinută în taină până în ultimul moment. Dar meticulozitatea şi confidenţialitatea nu sunt cele mai mari probleme ale oponenţilor unei asemenea „blasfemii”. Criticii fundamentalişti din ambele tabere (cu precădere în cea răsăriteană) sau ateiştii exaltaţi (preponderenţi în cea apuseană) nu pot accepta apropierea firească dintre două comunităţi de care ei benevol s-au disociat. Se recurge la întregul arsenal propagandistic: habotnicii citează lucrări hagiografice din perioada Marii Schisme sau a Conciliului de la Ferrara-Florenţa, iar anti-clericii clamează locaţia aleasă şi prezenţa traducătorilor (aluzie la Babilon-ul biblic). Dacă primii nu vor nici în ruptul capului să înţeleagă că cele două confesiuni sunt plămânii aceluiaşi organism, ultimii mai pot fi convinşi că s-a optat pentru Cuba din motive evidente: ţară cu o populaţie majoritar catolică (deci un fief al Papei de la Roma) şi, totodată, cu un regim de sorginte comunistă (deci pe placul Patriarhului moscovit).

Într-adevăr, credinţa este aceeaşi, dar mesajele înalţilor demnitari ecleziastici sunt extrem de diferite. Pacifismul debordant al lui Francisc I contrastează atât de mult cu atitudinea războinică a lui „batiuşka” Chiril încât s-ar părea că cei doi pur şi simplu nu au ce discuta. În pofida viziunilor diametral opuse (şi la subiectul minorităţilor sexuale, şi în privinţa rolului religiei sau a liderilor politici în societate etc.), sunt binevenite asemenea întâlniri, fiindcă Sfintele Scripturi vorbesc despre o singură sobornicească şi apostolească biserică. Aproape o mie de ani de la separare sunt suficienţi pentru ca să treacă orice supărare, iar diferenţele dogmatice nu sunt insurmontabile. Actualul Suveran Pontif este dispus să renunţe la primatul său în favoarea Patriarhului ecumenic al Constantinopolului (Bartolomeu I); disputa privind Filioque pare să fie depăşită, fiind lăsat la discreţia mirenilor pentru care „Crez” optează; pâinea oferită la împărtăşanie poate să fie şi (ne)dospită, căci tot pâine rămâne ş.a.m.d. Dar apare eterna întrebare: cu cine să discute Papa, când sunt o sumedenie de patriarhi, toţi vajnici în felul lor?

Într-un context religios tot mai sinuos, ştiinţa continuă să avanseze, mai rapid decât oamenii sunt în stare să o asimileze sau să o proceseze. Demonstrarea teoriei formulate în urmă cu 100 de ani de geniul fizicii Albert Einstein reprezintă un pas extrem de important al umanităţii în explorarea universului. S-a dovedit încă o dată că anume în perioadele de criză socială, economică, politică etc. au loc cele mai mari realizări. Pe ruinele imperiului roman s-a născut civilizaţia europeană creştină, pe fundalul valurilor de epidemii (holeră, ciumă ş.a.) a evoluat medicina, datorită creşterii demografice europenii au descoperit (şi cucerit) restul lumii, graţie decăderii satelor s-a ajuns la urbanizare şi revoluţie industrială (în Anglia „oile au mâncat ţăranii” expropriaţi sau alungaţi de pe feude) etc. Am asistat, aşadar, la un eveniment de-a dreptul senzaţional, care s-a produs într-un alt moment de cumpănă pentru omenire (criza imigranţilor musulmani, terorismul islamic, războaie, virusul Zika ş.a.m.d.).

Condamnarea la închisoare pe viaţă a torţionarului Vişinescu (pentru că e clar că la vârsta sa de 90 de ani n-o să mai apuce să-şi ispăşească pedeapsa) reprezintă dacă nu o victorie a justiţiei, atunci cel puţin o reabilitare a societăţii româneşti. Fireşte că victimele sale nu vor reînvia şi că puţinii supravieţuitori probabil l-au şi iertat, dar este vital pentru o naţiune trecută prin ororile comunismului să-şi cunoască toţi călăii. Poate că merita doar un singur an de detenţie în închisoarea al cărei comandant a fost, dar cu siguranţă trebuia să-i fie recunoscută vinovăţia, chiar şi după atâta amar de vreme. Pentru că tortura şi crimele împotriva umanităţii nu au termen de prescripţie.

Iată de ce este imperioasă o lege a lustraţiei în Republica Moldova. Altminteri, vom fi în continuare conduşi de foşti nomenclaturişti sau de odraslele şi acoliţii lor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite