Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Paul Cernat (sezonul 3, episodul 33)

A avut și încă are, Dileme noi și Vechi; știe foarte bine ce înseamnă pentru unele generații să fii „În căutarea comunismului pierdut”; nu există un alt nume propriu demn de sugerat celor care sunt în căutarea unui expert în avangardismul românesc și tocmai de aceea e și cel mai potrivit invitat al podcastului Avangarda: profesorul, criticul literar și eseistul Paul Cernat intră în dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu. În mai bine de un ceas, Paul Cernat și Ionuț Vulpescu deconstruiesc complexele periferiei culturale autohtone, discutând despre modernismul retro din romanul românesc și despre un existențialism pe care literatura română interbelică l-a cultivat din plin. Acest episod inedit al podcastului Avangarda nu este doar despre opere, ci și despre biografiile, pe alocuri scandaloase, ale autorilor din spatele lor: Geo Bogza, un scriitor care a comis transgresiuni nenumărate, Eugen Barbu, al cărui centenar aprinde o polemică la ora actuală în spațiul cultural românesc, Mircea Eliade și Camil Petrescu, nume care nu ies bine din paginile jurnalului lui Sebastian, Bacovia, un autor pe care Paul Cernat îl preferă în egală măsură pentru Stanțele burgheze și pentru Plumb. Imagini neconvenționale din istoria literaturii noastre, ultima fotografie publică dintr-un decembrie în care Bacovia își aprinde țigara de la Arghezi, dar și portrete ale celor iubiți și niciodată posibil de înlocuit, din cultura noastră recentă, precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Augustin Buzura sau Radu Cosașu, fotbalul din poezie și poezia din peluză, toate prind glas printr-un dialog numai bun de pus în rândul celor mai pasiona(n)te Convorbiri literare. Un dialog de avangardă, cu avangardistul Paul Cernat.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: 

De ce a întârziat lucrarea lui Paul Cernat despre stânga militantă în literatura interbelică? „Profesorul Paul Cornea mi-a spus că acum poate nu ar fi momentul... era pățit...”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să am un specialist în Avangardă. Criticul literar și eseistul Paul Cernat. Paul, mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Paul Cernat: Mulțumesc și eu mult pentru invitație! Onorat!

I.V.: Ai scris și ai fost preocupat de fenomenul avangardei românești și europene, numai dacă mă gândesc la „Contimporanul, Istoria unei reviste de avangardă”, o carte pe care ai scris-o în urmă cu câțiva ani, apoi „Avangarda românească și complexul periferiei” și acest volum, pe care îl am și îl și arăt, ”Vase comunicante, interfețe ale avangardei românești interbelice”. De ce te-ai apropiat de fenomenul avangardei românești?

P.C.: Of, e o poveste lungă, dar foarte interesantă, din punctul meu de vedere, cel puțin. Totul a început cu un proiect care era menit să fie o lucrare de licență, dar care nu avea cum să fie epuizat nici într-o licență și nici într-o teză de doctorat. Mi-am propus să scriu o lucrare despre literatura stângii militante în literatura interbelică, subiect vast, îmi aduc aminte că am spus la Dilema, care încă nu era veche, lui Zigu Ornea...

I.V.: Care a redevenit nouă...

P.C.: Nu că m-a descurajat, dar când m-a băgat în tot felul de colecții, de periodice...

I.V.: Avea rubricile acelea formidabile, avea Cronica edițiilor, la România literară, și o rubrică, o pagină întreagă, în Dilema. Despre perioada interbelică, mai cu seamă, anii ’30.

P.C.: Ei, mi-am dat seama că nu am cum, realmente, să epuizez în cât? Un an, cât mai aveam până la licență.... un subiect atât de vast. Și atunci am scris o lucrare despre poezia avangardistului Geo Bogza, un autor care mă preocupă de multă vreme. Am luat licența cu notă maximă, am dat la masterat, care pe vremea aia se numea studii aprofundate, că era de un an, nu erau doi, m-am ocupat de tranziția de la simbolism la avangardă, și pe urmă, când profesorul Paul Cornea mi-a propus să fac o teză de doctorat cu dumnealui, am revenit la ideea cu literatura stângii militante. Profesorul Cornea mi-a spus că acum poate nu ar fi momentul... era pățit...

Despre timpuri în care „avangardismul era mai moderat, mai deschis, mai ecumenic, încerca să câștige cât mai mulți adepți și aderenți”: E România „de carieră” avangardistă sau nu?

I.V.: Biografia lui îl ajuta să știe cum e cu stânga militantă...

P.C.: Deocamdată, dacă tot vreau să fiu în zona asta, a stângii intelectuale, ar fi mai bine să mă ocup de avangardă, și m-a convins, m-am ocupat de acest prim val avangardist, 1915-1930, cu aproximație, val centrat pe revista Contimporanul, pe revistele ei satelit, Punct, 75HP, o perioadă în care avangardismul era mai moderat, mai deschis, mai ecumenic, încerca să câștige cât mai mulți adepți și aderenți. Pe măsură ce mă documentam îmi dădeam seama cât de puțin s-a scris despre tot felul de lucruri care pe mine mă interesau foarte tare, atunci când străbăteam periodicele de avangardă. Chestiuni care țin de politic, de relațiile cu avangardele central și sud-est europene, nu se scrisese nimic. Totul era centrat pe literatură, literaturo-centrist, foarte cumințel pe vremea aceea. Între timp lucrurile au evoluat, și lucrarea mea s-a transformat dintr-o lucrare care se voia de poetica avangardei, era ceva mai tehnică, într-o lucrare de istorie. O lucrare de istorie care pe măsura scrierii sale și-a asociat și o dimensiune de teorie culturală, acel complex al periferiei, pe care l-am identificat în istoria modernă a elitelor românești ca pe o constantă. Ideea mi-a fost sugerată de profesorul Mircea Martin în cartea sa, G. Călinescu și „complexele” literaturii române: complexul lipsei de audiență, al limbii mici, al eternului început șamd. Mi-am dat seama că avangardiștii noștri încercau să evadeze dintr-un fel de provincie, de periferie, înspre o zonă în care era, să zic așa, bătaia peștelui.

Complexul periferiei în cultura română

I.V.: Aveau complexul periferiei?

P.C.: Într-un fel da, în alt fel nu. Depinde ce înțelegem prin asta, mai mulți m-au întrebat. Domnule, dar aveau un complex? Păreau lipsiți.

I.V.: Ei au încercat tocmai să fie în sincron cu ce se întâmpla în Europa.

P.C.: Au încercat să fie sincron, însă ei nu au putut să detoneze avangarda la 1910, 1915 în România, pentru că încă nu era copt contextul. Nu exista un public pentru așa ceva, nu exista o audiență. Atunci Marcel Iancu, Tristan Tzara și toți ceilalți...

Elveția, statul în care „Nu erau numai pacifiști. Erau și spioni de pretutindeni”. Ce crede Paul Cernat despre convingerea lui Ion Vinea, că abia în 1924, „pentru întâia dată noi am dat Europei ceva”?

I.V.: Ion Vinea și Marcel Iancu erau la Contimporanul.

P.C.: Asta mai târziu. Eu vorbesc acum de 1915, 1916. Când au plecat la Zürich, Tzara, Marcel Iancu și fratele său, au plecat să scape de război, printre altele, să nu fie încorporați. S-au înscris și la facultate acolo, la Politehnică, în sfârșit. Dar Elveția era un stat neutru, în care se refugiau pacifiști de pretutindeni. Nu numai pacifiști. Erau și spioni de pretutindeni, erau tot felul de oameni, de la Lenin până la Joyce, erau tot felul de refugiați în Zürich, și Zürich nu este întâmplător ales ca destinație pentru acești imigranți apatrizi, care protestau de fapt împotriva unei culturi pe care o considerau vinovată de carnagiul Primului Război Mondial. Dada a fost de fapt o revoltă împotriva unei culturi clasice europene, burgheze, acuzată de colonialism, printre altele, de militarism, de autoritarism, și în acest Zürich s-au adunat oameni veniți de pretutindeni. Veniți din țări de la periferia Europei, de la marginea de Est a Europei, care voiau să se îndrepte spre centru. Zürichul nu a fost un centru cu majusculă, a fost un prim pas către centru, pentru că după ce a avut loc la Cabaret Voltaire acest scandal amorsat de Tzara și de ceilalți, Dada s-a mutat la Paris, pe urmă la Berlin, a mers către marile capitale europene. Există un dadaism și peste ocean...

I.V.: Avangarda românească e momentul revoluționar al literaturii noastre, e momentul cel mai revoluționar, excentric?

P.C.: Până atunci cred că vorbim mai degrabă despre ceea ce Ion Vinea a numit un modernism de suport, un modernism extrem de radical. Vinea spunea în 1924, „pentru întâia dată noi am dat Europei ceva”. Până acum am imitat, am copiat, am fost o cultură de sincronizare, o cultură de imitație, acum, prin Brâncuși, prin Tzara, prin Marcel Iancu, am dat Europei un tip de artă care este în același timp universală și locală, pentru că arta populară are o dimensiune abstracționistă. Motivele acelea geometrice din arta autohtonă sunt compatibile cu ce face Brâncuși, cu ce fac tot felul de artiști constructiviști. Deci Ion Vinea a încercat să legitimeze chestiunea aceasta. Însă Vinea a rămas în țară. Avem aici două direcții. E vorba de cei care au plecat, Tzara & comp., și de cei care au rămas. Vinea era un tip foarte comod, un tip balcanic, așa, levantin, contemplativ, estet, nu cred că s-ar fi adaptat în Occident atât de bine. Nici nu putea să ia în serios până la capăt acest tip de activism, el a fost un tovarăș de drum al avangardei și a avut o anume frustrare că a rămas în țară și că Tzara, Iancu și ceilalți au dat lovitura, au devenit celebri.

Paul Cernat, dezvăluire despre Geo Bogza: „Pentru el avangarda a fost o ocazie de a se răzbuna, într-un fel, pe o lume pe care el o considera condamnată”

I.V.: Dintre cei care au rămas în țară, rămâne Geo Bogza autorul tău favorit și azi, din avangarda românească?

P.C.: Bogza este dintr-o generație ulterioară. Bogza s-a născut în 1908, ceilalți sunt născuți prin 1894, 1895. Bogza irumpe pe scena avangardistă în 1928, printr-o publicație apărută în provincie, la Câmpina, intitulată Urmuz. Trecuseră cinci ani de la sinuciderea lui Urmuz, în anumite cercuri devenise un fel de autor ocult, în anumite cercuri de avangardă... Pentru Bogza care fusese elev marinar de apă dulce și tocmai se întorsese acasă în lumea petrolului de la Buștenari, contactul cu literatura asta, inovatoare, modernă, provocatoare, a reprezentat o mare șansă. Pentru că Bogza a fost un revoltat. A fost un revoltat și ca elev marinar, el nu s-a putut acomoda cu să zicem rigorilor existenței de elev marinar, când s-a întors acasă a asistat la tot felul de accidente de muncă, la tot felul de scene care l-au revoltat și care țineau de exploatarea din zona petrolului, cu capitalul străin și capitalul românesc și care îi storceau de energie și de toate cele pe muncitori. Pentru el avangarda a fost o ocazie de a se răzbuna, într-un fel, pe o lume pe care el o considera condamnată. Bogza ține de un al doilea val. Eu nu m-am ocupat de Bogza în teza mea de doctorat, am oprit-o pe la 1928, 1930.

Sexualitatea la putere! Geo Bogza, arestat că a fost prea îndrăzneț pentru o Românie pudibondă? Cum arată un Jurnal de sex, în varianta lui Geo Bogza?

I.V.: Gloria lui vine mai târziu, în anii ’60, ’70, ’80, când devine un clasic în viață, prin rubricile lui, prin sprijinul acordat unor scriitori tineri.

P.C.: Dar atenție, el este atunci deja un autor clasicizat.

I.V.: Sigur.

P.C.: Un autor academizat. Prin 1928 Bogza lansează tot felul de manifeste, poeme sexuale...

I.V.: Poemul invectivă din ce an e?

P.C.: 1933, volumul, însă textele au apărut mai demult. Jurnal de sex, volumul de debut, a apărut în 1929. În 1928 Bogza începe colaborarea la revista Unu, după ce abandonează revista Urmuz, și atunci se afirmă cu adevărat ca unul dintre cei mai radicali avangardiști autohtoni. Din punctul meu de vedere, Bogza este, până la apariția grupului suprarealist român, cu Gherasim Luca, cu Gellu Naum și cu ceilalți cel mai radical și cel care a plătit cel mai dur, el a făcut în două rânduri închisoare. După apariția Jurnalului de sex, viața lui s-a împărțit între revista Unu și tribunal, pentru că i s-au intentat o grămadă de procese, pentru atentat la bunele moravuri, în fine, în jurnalul său de copilărie și de adolescență el povestește mult despre asta, iar Poemul invectivă l-a scris știind că va fi condamnat, știind că va fi vorba de o condamnare politică mascată sub o condamnare de drept comun, ca să sfideze autoritățile și-a pus amprentele digitale, și a intitulat volumul Cu amprentele digitale ale autorului, în 1933, volumul Poemul invectivă are acest subtitlu și se vede amprenta digitală a lui Geo Bogza. Autoritățile au răspuns provocării, exact așa cum a anticipat Bogza, l-au arestat, nu a stat foarte mult, din fericire, a stat vreo două săptămâni și ceva, dar a fost și o recidivă în 1937, când Bogza era deja reporter. Bogza din 1934 devine reporter de stânga, la revista Vremea, pe urmă la Lumea românească, s-a dus la Zaharia Stancu, la alte publicații...

E un fals că Geo Bogza ar fi participat la Războiul Civil din Spania?

I.V.: Scria reportaje, scria formidabil.

P.C.: Formidabile. Ei, și se duce și pe frontul spaniol, pe frontul Războiului Civil Spaniol, unde unii spun că nu ar fi ajuns de fapt, că ar fi stat în Pirinei și ar fi inventat reportaje precum Caracudi, personajul lui Caragiale care scria reportaje în Cișmigiu. Nu putem să băgăm mână în foc dacă a fost sau nu a fost. Oricum reportajele despre Războiul Civil Spaniol sunt excepționale, extrem de convingătoare, și e aproape sigur faptul că a doua condamnare a lui Bogza, pentru Poemul invectivă, e o condamnare sau un avertisment pentru linia politică pe care o apucase deja.

Scăpați de Rege, cu o operă de carceră formidabilă, condamnați pentru poemele lor. Ce au în comun Tudor Arghezi și Geo Bogza? O istorie dezvăluită de Paul Cernat

I.V.: A avut mult succes cu rubrica Trapez pe care a avut-o mult mai târziu, în anii ’80.

P.C.: În anii ’80, da. Bogza a fost eliberat atunci de Regele Carol al II-lea. După ce soția lui, se căsătorise deja cu Bunty, cu Elisabeta Bogza, așa o alinta, făcuse o intervenție la Casa Regală. Carol nu era nici el ușă de biserică și apărase tot felul de scriitori moderni. Pe Arghezi, pe care l-a plăcut. Arghezi ar fi urmat să intre la închisoare dacă ar fi fost după Iorga, însă cum Arghezi avea intrări privilegiate la Carol, a scăpat. Ei, și Bogza a scăpat. A scris totuși retrospectiv niște fișe de închisoare excepționale care preiau modelul arghezian. De fapt, Poemul invectivă reia într-un plan mai radical Flori de mucigai. Și fișele din închisoare, reportajele despre închisoare, reiau reportajele lui Arghezi din Poarta Neagră. Și Arghezi și Bogza au făcut aceeași închisoare. Văcărești. Deci vorbim de o tradiție deja.

Eliade, acuzat de pedofilie literară. Paul Cernat: „A câștigat procesul. A cerut despăgubiri de 1 leu.”

I.V.: Cred că și pe Eliade au vrut să...

P.C.: Au vrut, tot în 1937, a fost o campanie împotriva pornografiei în literatură și artă, care a început de la Academia Română. Cu Brătescu Voinești și alți câțiva. Pentru Domnișoara Christina, pentru pedofilia din Domnișoara Christina. Pentru că acolo apare un personaj de nouă ani, Simina, care e bântuită de strigoiul domnișoarei Christina, și se comportă ca o femeie consumată. Ea fiind, evident, o fetiță vampir. I-a dat în judecată pe cei care l-au acuzat și au vrut să îl elimine din învățământ, era la plata cu ora, săracul. A câștigat procesul. A cerut despăgubiri de 1 leu.

De ce spune Paul Cernat că față de Geo Bogza „Eliade a avut o reacție care nu îi face cinste”?

I.V.: Și l-au apărat câțiva dintre marii profesori din universitate, care au reacționat imediat...

P.C.: Au reacționat imediat, din fericire, au reacționat și studenții, au semnat tot felul de petiții în sprijinul lui, însă în cazul Bogza, Eliade a avut o reacție care nu îi face cinste, pe care o consemnează Mihail Sebastian în Jurnalul său. „La urma urmei, Bogza nici nu e un scriitor, e un ziarist...Dar sunt studenții de dreapta care au fost reprimați mult mai dur și despre ei nu vorbește nimeni...” Mă rog...

Cine sunt figurile importante din cultura română care ies prost din Jurnalul lui Sebastian?

I.V.: Jurnalul lui Sebastian e tulburător pentru multe dintre mărturii... una dintre revelațiile literaturii noastre, de după 1989, când a fost publicat integral, și nume mari ale culturii noastre, ca să zic așa, nu ies bine din Jurnalul lui Sebastian.

P.C.: Principala victimă este Mircea Eliade, concurat de Camil Petrescu.

Ce femeie au împărțit Camil Petrescu și Mihail Sebastian?

I.V.: La Camil Petrescu mă gândeam și eu.

P.C.: Camil Petrescu iese foarte prost, dar în același timp foarte verosimil. Cine a citit paginile de jurnal, foarte puține, din păcate, atâtea se pare că s-au păstrat, îți dai seama cât de imposibil era Camil, cât de dificil, cât de... în fine. Sebastian îl prinde foarte expresiv, iese un personaj, dar din anumite puncte de vedere iese chiar mai prost, Camil...

I.V.: A fost și o actriță pe care au îndrăgit-o amândoi. Probabil că și acesta este un motiv...

P.C.: Da, da...Leny Caler care interesant, la bătrânețe, zicea că „Sebastian nu mi-a spus nimic ca bărbat”. Ea era îndrăgostită de Camil.

I.V.: Are un jurnal, publicat relativ recent, niște amintiri.

P.C.: Niște amintiri, da...

I.V.: A plecat în Germania, cred, și acolo a scris.

P.C.: Anii ’50, la începutul anilor ’50. Atunci când muriseră și Camil, și Sebastian nu mai trăia de foarte multă vreme, nu o mai costa nimic să recunoască... și a spus într-adevăr asta, a mai spus că înainte să moară, Camil a chemat-o pe la el pe acasă și s-a uitat la ea, a început să plângă, avusese un infarct mai înainte și știa că nu mai are mult. A spus: „Par delicatesse, j`ai perdu ma vie!” Deducem de aici că și-ar fi dorit să fie ceva mai mult, o legătură mai durabilă între el și Leny. Dar dincolo de asta, Camil și Sebastian au împărțit mai multe actrițe...

I.V.: Au fost pasionați de teatru...

P.C.: Da, erau maturi, oameni de culise.

I.V.: Sebastian a scris o piesă special pentru Leny Caler.

P.C.: Sigur că da.

I.V.: Cred că Jocul de-a vacanța.

P.C.: Sigur că da. Da! Cine face istoria vieții private a figurilor românești interbelice, a vieții erotice, în special, găsește foarte multe lucruri extrem de palpitante.

Intimități dezvăluite în lumea culturală. Paul Cernat: „El este omul care dă cel mai mult din casă, se uită sub fustele istoriei”

I.V.: Aici la noi cine e campion pe altarul dezvăluirilor? Marian Popa, nu? Tipul de istorie practicată de el?

P.C.: Pe perioada postbelică. El este omul care dă cel mai mult din casă. Sigur că acolo nu poți să știi ce este contrafăcut.

I.V.: A dat totuși o istorie care e extrem de interesantă. Un critic de valoare. Are și în anii ’80 Dicționare ale Literaturii Române, și universale, cred, îmi amintesc că eram puști și le-am citit. Am citit-o și pe asta, parcă, totuși, e cam mult. Lupa aia pe care o pune exclusiv pe biografie, nu pe operă.

P.C.: E un tip care dă foarte mult din casă, se uită sub fustele istoriei, ca să mă exprim așa, destul de dezagreabil, uneori, în care colportează foarte mult, unele dintre lucrurile pe care le spune acolo sunt colportări, altele sunt documentabile. E destul de greu să separi grâul de neghină în ce spune Marian Popa. Cartea lui este una dintre cele mai documentate, de fapt cea mai documentată despre istoria literaturii române postbelice, documentar vorbind. Factologic, e cea mai bună. E și o istorie a vieții instituționale, e și o istorie a presei, nimeni nu a mai făcut așa. În general, cine a scris istorii ale literaturii române postbelice au făcut-o într-o manieră pur estetică, cu micromonografii, medalioane, dar fără analiză instituțională, fără arheologia asta a contextelor pe care Marian Popa tinde să o epuizeze. Dar el se ocupă de interbelic numai în măsura în care trece în postbelic. Ar merita făcută o istorie a vieții private intelectuale pentru secolul al XIX-lea, secolul al XX-lea. Există o carte a unui universitar clujean, istoric, Lucian Nastasă-Kovacs.

Dezvăluiri inedite, Despre viața intimă și de familie a universitarilor români

I.V.: A fost și directorul Muzeului de Artă din Cluj.

P.C.: Din Cluj, așa! Intimitatea amfiteatrelor: despre viața intimă, de familie.

I.V.: Nu știu dacă încă nu e.

P.C.: Cred că este. Despre viața intimă și de familie a universitarilor români de la sfârșitul secolului XIX și primele decenii ale secolului XX. Foarte interesant, dar e o excepție.

I.V.: Cum vezi tensiunea aceasta, conflictul acesta inevitabil dintre operă, creație și biografie? Ce ar trebui să predomine?

P.C.: O întrebare foarte bună și foarte grea în același timp.

De ce nu și-a asumat Mircea Eliade trecutul lui legionar?

I.V.: O să facem și o analiză pe două trei situații, pe unele cazuri relativ-recente.

P.C.: Aici e o incompatibilitate între felurile în care văd eu lucrurile și felul în care văd alții situația. Pentru mine, cu cât un autor e mai interesant, cu atât amănuntele care țin de biografie, de context, devin mai relevante. Când cineva îți place, te interesează foarte mult felul în care scrie, încerci să afli cât mai mult despre el. Cauți. Cauți tot ce se poate găsi. În felul acesta îi amplifici impactul, îl faci mai interesant, îl faci mai atractiv, mai captivant. Dacă spui tot felul de lucruri din intimitatea lui. Însă din nefericire, în ultimele decenii se practică un fel de polițism etic, literar, care depășește marginile rezonabilului. Adică eu înțeleg foarte bine că anumite derapaje și atitudini trebuie sancționate, dar a vedea numai asta, a te focaliza exclusiv numai pe asemenea lucruri înseamnă a cădea în extrema cealaltă, față de cei care încearcă să pună între paranteze, să oculteze, să tacă despre ceea ce vezi, Doamne, le-ar aduce prejudicii de imagine autorilor respectivi. Pentru mine nu e un prejudiciu de imagine să spui că nu știu, Bogza a fost în perioada interbelică un simpatizant anarhist, apoi comunist, chiar dacă nu a fost membru de partid. E o problemă pentru Eliade angajamentul lui legionar și mai ales faptul că nu și l-a asumat mai târziu, însă a vedea în Eliade... și în Cioran, am văzut...

România, încotro? Publicul din România citește tot mai puțin și judecă autorii după afinitățile politice

I.V.: Sau pentru alții din „Criterion” sau cum zice Călinescu, în Istoria literaturii, momentul 1927.

P.C.: Da... a vedea doar asta, mie mi se pare că e deja prea mult. E drept că pentru publicul larg doar politicul contează. Publicul larg nu e interesat sau e foarte puțin interesat..

I.V.: Citește tot mai puțin de fapt.

P.C.: Citește tot mai puțin. Mi s-a întâmplat și pe Facebook atunci când aveam câte o postare despre un autor. Dar de ce nu spui de ce a făcut cutare? Domnule, dar am spus, o dată, de două ori, de câte ori să spun?

I.V.: A fost și momentul anilor ’90 cu analiza foarte dură a operelor lui Sadoveanu, Arghezi...

P.C.: Sigur.  Vianu, Călinescu...

Centenarul lui Eugen Barbu, sursa unui scandal. Paul Cernat explică popularitatea actuală a lui Eugen Barbu: „Opera lui, ceea ce are ea mai bun, se întâlnește cu niște trenduri, Groapa, de exemplu, se întâlnește cu tendința spre periferic, spre lumpen, spre marginalitate. În Principele există un filon de literatură gay.”

I.V.: Vianu, Călinescu, Nichita Stănescu, asta pe de o parte. Pe de altă parte, în ultimii ani, mereu pare că revine grila asta etică, moralistă, mai degrabă, nu morală. E un  moralism care domină această analiză ocultând până la urmă opera. Și avem cazul recent al centenarului Eugen Barbu. Cum ți se pare? A apărut o polemică, ceea ce nu e rău. Mie mi se pare, inclusiv că faptul că avem o polemică, mi se pare un lucru pozitiv, pentru că ele au cam dispărut din spațiul cultural. Polemicile adevărate. Aici putem avea, într-adevăr, o analiză. Putem discuta.

P.C.: Putem avea o polemică adevărată. Eu m-am mirat foarte tare atunci când am văzut cât de mult s-a inflamat lumea, mai ales că eu îl știu foarte bine pe Marius Chivu, poate fi acuzat de orice, numai de simpatii barbiste nu.

I.V.: Și revista în ansamblu.

P.C.: Și revista în ansamblu... Cred, mai degrabă, că a fost o neînțelegere a explicațiilor pe care ideea de centenar le are în mentalul colectiv. Eu cred că Marius Chivu și alții din redacția Dilemei, probabil, au zis așa:  Domnule, se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Eugen Barbu. Ia să vedem noi, cum mai este citit? Pentru că, din câte am observat și eu și au observat și colegii mei, în ultimii ani există o creștere a interesului oamenilor tineri pentru literatura lui Eugen Barbu. Pentru Groapa, pentru Principele...

I.V.: Cum îți explici asta?

P.C.: Îmi explic prin faptul că opera lui, ceea ce are ea mai bun, se întâlnește cu niște trenduri, Groapa, de exemplu, se întâlnește cu tendința spre periferic, spre lumpen, spre marginalitate. În Principele există un filon de literatură gay. Acolo avem un cuplu homosexual, Principele și Messer Ottaviano, care a avut mare succes în comunitatea LGBTQ în ultima vreme, iar Barbu are o presă foarte bună acolo, m-a mirat foarte tare că nu a fost chemat nimeni din zonă să colaboreze la...

I.V.: Tocmai el, care în Săptămâna, a dus niște campanii oribile în anii ’80.

P.C.: Fără îndoială.

I.V.: Adică perioada de la Săptămâna pare ocultată și acum accentul se duce pe unele dintre cărțile lui.

P.C.: Se duce pe unele dintre cărțile lui. În același timp, prin ceea ce s-a scris în Dilema, în general s-a cam spus, au fost subliniate toate ororile pe care le-a făcut, de la Săptămâna, pe unde a mai fost, conflictul cu generația ’80, delațiunile, cazul Caraion, relația proastă cu Marin Preda, pe care nu o mai comentez șamd.

I.V.: Conflictul de la Uniunea Scriitorilor, major...

P.C.: Și-a dat demisia, la un moment dat... dar în sfârșit, Barbu era un jandarm, un satrap... el a fost și jandarm în tinerețe, de altfel. Și Ion Caraion îl acuză în jurnalul său că ar fi tras la un moment dat în oameni, în Transnistria, nu se știe exact. E o discuție de purtat. Cazul Barbu este un caz care ar merita aprofundat, dar și aici s-a ajuns, după părerea mea, mult prea departe. De ce? Există acel plagiat din Incognito. Nu aș băga mâna în foc că este același lucru în Principele, atunci Fănuș Neagu care s-a simțit vizat, încondeiat fiind sub numele unui personaj absolut respingător, Neftiotache Buhuș, s-a răzbunat, încercând să demonstreze că Barbu ar fi plagiat din tot felul de cărți de istorie, din Istoria Bucureștiului, a lui Ionescu-Gion șamd. Însă felul în care sunt preluate textele acolo nu ține de ceea ce numim propriuzis plagiat, ci mai degrabă de o stilizare, e altceva. În Incognito e clar plagiat, nu mai vorbim de romanul-colaj, așa cum s-a scuzat Barbu, vorbim despre un plagiat cât se poate de limpede. S-a vorbit despre faptul că ghost writerii cu care lucra Barbu l-ar fi trădat, din diverse motive, și-ar fi dat pe surse, via Sorescu, pe urmă Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, plagiatele...

A plagiat Eugen Barbu din romanul Hotel maidan, al lui Stoian Gh. Tudor?

I.V.: Sorescu e cel care...

P.C.: El a scos plagiatul. Bun, dar pornind de la cazurile acestea s-a ajuns la păruire și la suspectarea de plagiat a tot ce a scris Barbu. Inclusiv a romanului Groapa, despre care au apărut tot felul de texte că ar fi fost scris de tatăl nelegitim al autorului, de Nicolae Crevedia, că ar fi fost plagiat după un roman obscur al unui autor interbelic, Stoian Gh. Tudor, Hotel maidan.

I.V.: Crevedia practica și el un fel de literatură marginală, cu imixtiuni polițiste, erotice...

P.C.: Exact, el fiind politic destul de sulfuros. A fost militant legionar, în sfârșit. Barbu a preluat ceva de acolo. Însă Groapa, îmi pare rău că trebuie să o spun, am colegi, istorici literari extrem de atenți și de scrupuloși care au investigat lucrurile acestea și care sunt departe de a fi barbiști, care au ajuns la concluzia că nici vorbă de plagiat în cazul Gropii. De asta spun, depinde cât de mult împingem lustrarea unui autor. Fără îndoială că Barbu a fost un personaj toxic al vieții publice și literare, din București, de la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, cu precădere. Probabil că omul a ingerat foarte greu îndepărtarea de la Revista Luceafărul. În anii ’60 părea altfel. În fine. În anii ’80 a devenit un tip extrem de periculos și de sulfuros și da, merită toate expectorările, să zice așa.

Verdictul lui Paul Cernat despre centenarul Petre Dumitriu: „Va trece neobservat”

I.V.: Centenarul Petre Dumitriu va naște aceleași polemici sau va trece neobservat?

P.C.: Mă tem că va trece neobservat. Pentru că Petru Dumitriu și toate încercările de recuperare, cum ar fi cartea Oanei Soare, prima monografie consistentă despre el, încercările de revizitare pe care le-a propus Ion Vartic, chiar cu interpretările extrem de subtile ale unora dintre cele mai compromise romane ale lui Petre Dumitriu, din anii ’50, cu toate aceste încercări și cu tot ce s-a scris...

A fost confiscat Eugen Barbu de Corneliu Vadim Tudor? Paul Cernat: „Nu știu dacă e confiscare, că până la urmă, era un om cât se poate de responsabil și își asuma ceea ce făcea.”

I.V.: Canalul din anii ’50...

P.C.: Da, Drumul fără pulbere, și mai înainte, Vânătoare de lupi, cu toate astea, cred că Petre Dumitriu a intrat într-un con de umbră al interesului public. Mă îndoiesc că va avea impactul pe care Eugen Barbu l-a avut. Cazul Eugen Barbu e unul foarte prezent, de ce? Pentru că el a avut moștenitori politici în politica românească. A moșit un partid, alături de Corneliu Vadim Tudor, discipolul său, era să zic meserul său...

I.V.: Asta e, confiscarea lui de către Corneliu Vadim Tudor nu are cum să îi facă bine...

P.C.: Nu știu dacă e confiscare, că până la urmă, era un om cât se poate de responsabil și își asuma ceea ce făcea.

Rivalitatea centenarelor. Paul Cernat: „Eugen Barbu a fost principalul adversar al Monicăi Lovinescu în anii ’80, iar Monica Lovinescu a fost principala victimă a lui Eugen Barbu în Săptămâna”

I.V.: Absolut.

P.C.: Însă ceea ce a făcut în anii ’90, Revista România Mare, prin intermediul lui Corneliu Vadim Tudor și numai la început prin intermediul lui Barbu, pentru că Barbu a murit în 1993, totuși, a lăsat urme și în contextul actual, în care un anumit tip de dreaptă radicală cunoaște un anumit tip de reviriment, e absolut firesc să apară și îngrijorări cu privire la prea mare toleranță față de cazul Eugen Barbu, cu privire la un relativism excesiv, un relativism moral. Mai ales că acest număr special vine la puține luni după centenarul Monica Lovinescu, se știe foarte bine, războiul dintre cei doi, care e un episod al războiului rece în plan cultural și intelectual. Eugen Barbu a fost principalul adversar al Monicăi Lovinescu în anii ’80, iar Monica Lovinescu a fost principala victimă a lui Eugen Barbu în Săptămâna. Eu îmi aduc aminte de rubrica lui, din revista respectivă, „Strategia și tactica Europei libere”, și spunea acolo, parcă îmi aduc și acum aminte. „Cea mai vârstnică și cea mai deșteaptă dintre cei de acolo”, bun. Eu în anii’80 citeam Săptămâna ca să știu pe cine înjură Barbu ca să știu pe cine citesc. Barbu îi înjura pe optzeciști.

Atipic în lumea literară românească: romane fotbalistice

I.V.: La finalul anilor ’80 îmi amintesc și eu rubricile sportive care erau savuroase, erau scrise... de Dan Claudiu Tănăsescu și nu numai. El însuși are un roman, Unsprezece, inspirat de lumea fotbalului.

P.C.: Barbu are un tip de proză foarte interesantă. Eu nu zic că e o capodoperă, e o proză populară, dar nimeni nu a mai scris așa ceva la noi. Romane fotbalistice. Are câteva romane fotbalistice. Ceea ce în sine e un lucru foarte simpatic, de ce să nu vorbim și despre asta?

I.V.: Cumva tot tema periferiei. Peluza...

P.C.: Da, exact. Se vede foarte bine periferia în romanele fotbalistice.

I.V.: Ai spus mai devreme că dacă nu are dimensiune politică nu rămâne. Lumea e mai atentă pe zona asta politică.

P.C.: Sigur, sigur!

Rezonanța politică bate calitatea literară. Paul Cernat: „E o involuție a interesului pentru literatură. Și în zona criticii literare e un revival al ideologicului, al lecturilor de tip ideologic aplicate scriitorilor”

I.V.: Așa a fost întotdeauna sau e o accentuare a grilei politice în ultimii ani?

P.C.: E o accentuare, fără îndoială.

I.V.: Miza literaturii, miza culturală, rămâne una periferică și accentul se pune pe politic.

P.C.: Fără îndoială e o involuție a interesului pentru literatură. Și în zona criticii literare e un revival al ideologicului, al lecturilor de tip ideologic aplicate scriitorilor. Lecturi ideologice într-un sens foarte complex, nu vreau să fiu înțeles greșit. Nu e vorba despre inchizitorialism. Și de o analiză a literarului ca parte a fenomenului politic. Nu ca fenomen autonom față de politic, față de social. Ceea ce e foarte bine. Din păcate, literatura ca literatură nu mai interesează atât de mult și atunci can-can-urile, tabloidizarea asta care a invadat totul, își face simțită prezența și în felul în care sunt judecați scriitorii. Nu numai Barbu, ci și Sadoveanu și alții. Dacă ne uităm la presa cotidiană, atunci când se scrie ceva despre Sadoveanu, se spune aproape invariabil ce orori a comis el prin anii ’50.

I.V.: A condamnat la moarte pe semnătura lui...

P.C.: Mă rog, lucru care se poate discuta, nu vreau să intru acum în detalii cu privire la aspectul acela, pentru că lucrez la o carte despre Sadoveanu și nu vreau să dau deocamdată din casă. Însă e așa, un fel de frenezie, de voluptate a maculării, ia uite, domnule, ăștia de ne erau băgați pe gât la școală...

România în care oricine e condamnat pentru orice. Paul Cernat: „Sunt tot felul de frustrări, e așa, un fel de turboeticism, mai nou, de moralită pe care o accesează oamenii care de multe ori nu au niciun fel de motiv să vorbească despre așa ceva, care ei înșiși au cadavre în dulap.”

I.V.: De ce avem talentul acesta, voluptatea aceasta, la români, de a nu rămâne nimeni în picioare, nimeni neterfelit, nimeni neatacat? Știi pe cineva în România să nu fi fost atacat din toate părțile?

P.C.: Nu, nu...

I.V.: Eu nu cunosc să fi rămas cineva nemaculat.

P.C.:  Cred că avem o mare problemă cu propria noastră identitate, nu de azi de ieri, ci de când există România modernă. Sigur, e un fenomen vechi, sunt foarte multe complexe, că tot vorbeam de complexe, sunt tot felul de frustrări, e așa, un fel de turboeticism, mai nou, de moralită pe care o accesează oamenii care de multe ori nu au niciun fel de motiv să vorbească despre așa ceva, care ei înșiși au cadavre în dulap.

I.V.: Cei care atacă cel mai tare, aceia sunt principalii suspecți.

P.C.: Da. De fapt este o nevoie de onorabilitate și de onorabilizare. E o sete de onorabilitate. Oamenii vor să fie primiți la masa celor respectabili, celor frecventabili. Preiau un termen care nu îmi place. Frecventabil, nefrecventabil. Pentru că s-a abuzat de el foarte mult.

De ce toți vor să pară the good guy în lumea culturală? Paul Cernat: „Toate lucrurile astea ajung să ne înrăiască, să ne facă mai maniheiști.”

I.V.: Noi înjurăm, nu admirăm.

P.C.: Da, și înjurătura e și o formă de exercițiu de a arăta că noi suntem the good guys. Noi suntem băieții buni. Nu mai avem răbdare să investigăm, să vedem, domnule, e sau nu e? Dacă x e antipatic sau asumat ca ticălos, automat tot ce a făcut el e ticălos. E un fel de reductio ad nu știu... nu ad hitlerum neapărat, dar la tot ce poate fi mai rău. Dacă Emil Cioran a scris, și a scris, lucruri îngrozitoare în anii ’30, elogiul lui Hitler, al altor violențe, sunt foarte mulți care vin și spun ah, tot ce a făcut el în Franța a fost o camuflare a acestor chestiuni că de fapt, a rămas până la sfârșitul vieții fidel acelui legionarism și totul poate fi explicat printr-o încercare de a-și șterge urmele și a se reonorabiliza. În felul acesta, cum să zic, nu mai ajungem nicăieri. Cioran spre deosebire de Eliade și-a asumat lucrurile acestea, și-a pus cenușă în cap! Ceea ce a scris el după 1948 ca scriitor francez, Cioran, e cu 180 grade față de ce scrisese el în țară. Tratatul de descompunere, care începe printr-o apologie a antifanatismului, printr-o radiografie a ceea ce înseamnă omul fanatic, ar trebui, după părerea mea, predat în școli, inclusiv detractorii acestor autori, cred că ar avea de învățat din ceea ce Cioran, care era un om pățit, a învățat pe propria piele. Deci în loc să ne învețe să fim mai atenți la nuanțe, în loc să ne ajute să vedem lucrurile mai complex, toate lucrurile astea ajung să ne înrăiască, să ne facă mai maniheiști.

I.V.: Existând un filon maniheist puternic în cultura românească.

P.C.: Existând un filon maniheist în cultura română. A fost înghețat în perioada comunistă, a fost dezghețat în anii ’90, și încă nu a fost consumat, se pare.

I.V.: Scrii despre Sadoveanu o carte, dar până la Sadoveanu ai scris această carte despre „George Bacovia și noul regim al literaturii”, apărută recent, și pentru că am vorbit de Sebastian mai devreme, îl citezi aici pe Sebastian cu o vorbă a lui din 1928, unde spune Sebastian că Bacovia e după Eminescu singura dramă sinceră pe care literatura română o manifestă.

P.C.: Da, mă bucur foarte mult.

Cazul Bacovia, referința obligatorie a poeților tineri pentru Paul Cernat. Ce mai e la modă astăzi? „Acum se vorbește foarte mult despre transnațional, aceasta este noua marotă, marota timpurilor noastre. Transnaționalul”

I.V.: Mi se pare atât de plastic, atât de frumos, atât de concis.

P.C.: Bacovia este un caz al culturii române, nu numai al poeziei românești și faptul că ai citat această relație cu Eminescu pe care Sebastian, între primii comentatori acuți ai lui Bacovia o pune pe tapet, mă face să spun că unul dintre motivele pentru care am scris această carte ține de faptul că Bacovia este ultimul poet român canonic prezent în conștiința tuturor tinerelor generații. Din anii ’60 până la generația 2010, 2000+, Bacovia este o referință obligatorie pentru poeții tineri. Dar, după 2000, cultura română și poezia românească intră într-o zodie pe care aș numi-o postnațională. O zodie care e în același timp posteminesciană. Vorbim despre Eminescu ca despre un poet național. Acum se vorbește foarte mult despre transnațional, aceasta este noua marotă, marota timpurilor noastre. Transnaționalul. Și în acest context, în această conjunctură, Bacovia pare să se simtă extraordinar de bine. Din nou. Chiar dacă el nu a ieșit niciodată din țară. Bacovia nu a părăsit niciodată România. În viața lui de aproape 76 de ani a văzut câteva orașe, Bacău, evident, Iași, Brașov, cred că a fost de vreo două ori la munte, de vreo câteva ori la mare, unde soția lui, Agatha, cumpărase o casă de vacanță în anii ’30, și atât! Un tip cât se poate de sedentar, deși foarte peripatetic așa, se plimba pe la marginea orașelor șamd. Dar acest marginal, acest om care a trăit la limită și și-a scris poezia la limită, acest personaj foarte stoic, care a trăit o viață pe care puțini ar fi fost în stare să o trăiască și să o rabde, s-a dovedit a avea o posteritate absolut fabuloasă. Ultimii lui ani de viață sunt ani în care simte că vine gloria, gloria nu a murit, tocmai vine către poetul ei. E perioada de început a liberalizării sistemului comunist, el a fost pus la index în perioada 1948-1954, A. Toma a zis „câtă vreme voi mai trăi eu, din paharul cu otravă al poeziei lui Bacovia cititorii nu vor bea...”

Predarea ștafetei: Bacovia își aprinde țigara de la Arghezi

I.V.: După Arghezi îl atacă cel mai tare pe Bacovia.

P.C.: Că era pesimist, decadent, negativist.

I.V.: Bacovia tristul...

P.C.: Contravenea optimismului obligatoriu...

I.V.: Și entuziasmului general...

P.C.: Da... stalinismului în curs de instaurare.

I.V.: Moare în ’57.

P.C.: Da, apucă să fie serbat la Casa Scriitorilor, fostul Palat Cantacuzino, al Nababului Cantacuzino, în decembrie 1956, sărbătorit cu întârziere, pentru că omul era deja foarte bolnav, i se declanșase deja și un cancer, au profitat de o perioadă de acalmie a bolii, l-au chemat acolo, abia a urcat treptele, pentru că avea probleme cardiace, și acolo a fost o apoteoză pentru el. A venit și Arghezi, care fusese și el recuperat, în urmă cu câțiva ani, și într-o scenă memorabilă, care se păstrează în arhiva Televiziunii Române și care poate fi urmărită și pe Youtube, Bacovia își aprinde țigara de la Arghezi, era un fel de ștafetă.

Demitizarea poetului sumbru. Paul Cernat sparge imaginea de „plumb” a lui Bacovia: „Bacovia nu este ceea ce s-a crezut multă vreme că e, un autor vorbit de limbaj, mai degrabă inconștient, care scria ca în transă, un fel de tip borderline, la limita declinului psihic.”

I.V.: Probabil că are posteritatea cea mai interesantă, cea mai spectaculoasă. În timpul vieții nu a avut parte de gloria pe care o merita și o are în posteritate.

P.C.: Dar de ce? Pentru că istoria a devenit ea însăși bacoviană. Din anii 50, începând. Ileana Mălăncioiu mi se pare că avea expresia asta, „o istorie de plumb”. Istoria se bacovianizează. Bacovia a avut o intuiție de neînțeles pentru mine și poate și pentru el, o intuiție a tuturor marilor tendințe. În sensibilitatea internațională, aș spune. Tot minimalismul acesta, poezia asta umilă, de notație, low budget era să zic, o poezie precară a Eului precar, a umilității rafinate, face din el un tip absolut seducător. Mai este ceva. Bacovia nu este ceea ce s-a crezut multă vreme că e, un autor vorbit de limbaj, mai degrabă inconștient, care scria ca în transă, un fel de tip borderline, la limita declinului psihic. Era un autor foarte lucid, care nu avea, e adevărat, un limbaj teoretic, nu era capabil să își verbalizeze, să își raționalizeze vreun limbaj critic, concepția despre poezie... Interviurile lui sunt de cele mai multe ori naive, dar elaborează extrem de atent, pentru că este și un autor foarte ironic, e un autor care la fel ca în cazul lui Cioran dă senzația de vitalitate. Paradoxal. E cunoscut cazul celui care a vrut să se sinucidă la un moment dat, și când l-a întâlnit pe Cioran și-a dat seama că nu e cazul să o facă.

Paul Cernat despre Bacovia: un autor stoic, cu o poezie încadrabilă în literatura de self-help

I.V.: Cu Bacovia crezi că e același lucru?

P.C.: Cu Bacovia cred că e același lucru pentru că poezia lui Bacovia este o poezie pe care eu aș apropia-o de self help. Am spus că Bacovia e un stoic. Bacovia e omul care, am mai spus, nu a ieșit niciodată din țară. În ultimii ani nu a ieșit niciodată din casă. Se spune că peretele camerei în care stătea și agoniza s-a coșcovit pentru că stătea cu fruntea în el și asculta aparatul de radio. A ascultat atât de mult încât peretele și-a modificat forma.

Poetul coborât în infern, cu poezie zen: Ce a descoperit Paul Cernat în Stanțele burgheze ale lui Bacovia?

I.V.: Citesc o frază a lui Mirea Iorgulescu, regretatul critic al generației ’60 de la România literară, în care scrie, în 1981, la centenarul nașterii, „Bacovia, un poet cu viitor”. E o vorbă profetică aproape.

P.C.: Cât se poate de profetică, și dacă regretatul Nicolae Manolescu a lansat acea caracterizare memorabilă care îl plasează pe Bacovia în descendența lui Orfeu, Dante, Rimbaud, singurul poet român care a coborât în Infern, Mircea Iorgulescu spune că infernul acesta este un infern cotidian, e un infern cu care te acomodezi, cu care înveți să trăiești. Bacovia se acomodează cu acest infern iar în ultimele sale versuri, în volumul Stanțe burgheze, de exemplu, avem de a face cu o înseninare a poeziei bacoviene, aproape zen. Bacovia devine aproape la antipodul autorului blestemat, damnat, din plumb, din scântei galbene.

Vicios, depresiv, exhuberant, senin, poetul tuturor și al nimănui. Paul Cernat despre Bacovia: „Aș spune că boema generației ’60 are în Bacovia un precursor, poetul damnat care este și bețiv. Este în cultura română, înaintea tuturor, Bacovia, Poetul cu majusculă, Poetul care a slujit vinului și poeziei, prietenii tăcerilor grele, cum spune el.”

I.V.: Care sunt cele mai frumoase versuri, care sunt versurile care îți plac cel mai mult din Bacovia?

P.C.: Oh, Doamne, fiecare volum are asemenea versuri. Mi s-a spus că îl supravalorizez pe Bacovia din Stanțe burgheze. Ei bine, nu, cred că cel mai bun Bacovia este în Plumb. Dar sunt și în Scântei galbene poeme extraordinare, și în Cu voi..., și în Comedii în fond, și în Stanțe burgheze. Dacă ar fi să fac un top 10, ar trebui să înceapă cu un poem social, e vorba de Poemă finală, publicat în periodice în 1918, a apărut în volum 12 ani mai târziu, este, după părerea mea, unul dintre cele mai puternice poeme protestatare care s-au scris în limba română. Este un protest tipic bacovian, prin retragere. E un protest prin asumarea anonimatului. Eu trebuie să dau, să uit, ce nu știe nimeni/ Mâhnit de crimele burgheze fără a spune un cuvânt șamd. Un fel de critică socială manifestată în tăcere, prin retragere, e foarte greu să fac o ierarhie. În orice caz, aș putea să recit jumătate din poemele bacoviene. Sunt poeme foarte frumoase și spre sfârșitul vieții lui, Poemă din Stanțe burgheze, în care sunt niște versuri splendide: „Ninsoarea licărea electric pe fereastra ta”, spune Bacovia. Ei bine, această electricitate a versului bacovian, care face flamă, care face scurtcircuit, e ceea ce îl caracterizează pe Bacovia și a fost și preluat de o parte a poeților noilor generații. Între altele, Traian T. Coșovei și-a intitulat volumul de debut din 1979, cu care începe, de fapt, aventura lirică a generației ’80, Ninsoarea electrică. Titlul respectiv e preluat din Bacovia. Dar se poate vorbi foarte mult. Bacovia a fost recuperat de generația ’60 însă. Ca mare poet. Până atunci era considerat un poet interesant dar mai degrabă minor, asta o spune și Mircea Eliade într-un interviu cu Adrian Păunescu. Din 1970, pe care l-a acordat la Chicago. Eliade spune: „Domnule, eu sunt uluit să văd ce cotă și ce impact are Bacovia la tânăra generație de scriitori.” Sigur, după tot ce s-a întâmplat în istoria noastră, spune Mircea Eliade, observând și el bacovianizarea noastră, în istorie, este de înțeles. Dar pentru noi, în anii ’30, Bacovia era un tip minor, sigur, special, dar nu un mare poet. Bacovia devine mare poet și datorită susținerii poeților generației ’60. Aș spune că boema generației ’60 are în Bacovia un precursor, poetul damnat care este și bețiv. Este în cultura română, înaintea tuturor, Bacovia, Poetul cu majusculă, Poetul care a slujit vinului și poeziei, „prietenii tăcerilor grele” cum spune el. Chiar pseudonimul lui Bacovia trimite la zeul Bahus printre altele, la identitatea asta, bahică, a poeziei sale, și care poate fi discutată foarte mult. Cum s-a făcut că toate generațiile din anii ’50, ’60 încoace, au văzut în Bacovia unul de al lor, asta m-a intrigat. Asta m-a intrigat și mi s-a părut că merită efortul unei cărți care, repet, nu este doar despre Bacovia, nu este doar despre poezia românească și critica românească, e și o secțiune prin cultura română modernă și istoria ei. Pentru că izolatul Bacovia, e aparent, dar atât de atentul la tot ce se întâmplă în lume, a fost foarte sensibil la istorie și la social. Contrar a ceea ce se crede. Bacovia a fost, într-un fel, deposedat de socialitate. A fost un gen de funcționar. Când nu era funcționar de gradul 2 sau 3, era șomer. Când nu era șomer, ajungea să se interneze în spitale pentru depresie și alte afecțiuni neuropsihice. Însă acest Bacovia, atât de fragil de la un punct încolo, se dovedește  a fi un tip paradoxal vital, de la un punct încolo. Un  tip care asemeni păsării Phoenix renaște din propria cenușă. Bacovia este un poet care se simte aproape de oameni și în același timp depărtat de ei. Volumul din 1930, care are cea mai puternică dimensiune socială, Cu voi... are trei puncte de suspensie. S-a observat puțin lucrul acesta, cu voi, și totuși nu, și totuși la distanță. Ca dincolo de un geam mat, suntem împreună și totuși incompatibili, asta nu pentru că Bacovia și-a dorit să fie izolat, ci pentru că bolile lui și hipersensibilitatea lui l-au împins într-o zonă.

I.V.: Ultimele poezii ale lui erau în contrasens cu spiritul epocii.

P.C.: Sigur, dar el notează de la distanța lui, din marginea lui, tot ceea ce vede, transformările: „Adeseori culcat notez al lumii zvon de țară nouă”, în 1946. Ceea ce părea, în poemul respectiv să fie ceva pe linie, devine spre final cât se poate de ironic.

Ce pierde România cu moartea lui Manolescu? Paul Cernat, despre exercițiul de seducție și libertate oferit de profesorul și criticul Nicolae Manolescu

I.V.: L-am pomenit mai devreme pe profesorul Nicolae Manolescu. Am citit textul tău din România literară, Elegie pentru critic. Legat și el încă de la începuturi de Bacovia. Mă gândesc la antologia lui, Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, în Biblioteca pentru toți.

P.C.: Înainte de asta a mai fost și textul, prefața de la ediția Bacovia din 1965, reluat în volumul Lecturi infidele în 1966.

I.V.: Ce pierde România prin moartea lui Nicolae Manolescu?

P.C.: Pierde ultimul supraviețuitor al autorității instituției critice. Și al autorității literaturii române, așa cum s-a construit ea în deceniile după 1960. Ceea ce se numea pe vremea aceea critica de autoritate a devenit astăzi, din păcate, o amintire. Nicolae Manolescu era conștient de faptul că viitorul nu sună foarte promițător și aici sunt două școli. Pe de o parte sunt optimiștii, pe de altă parte sunt pesimiștii. Cu Nicolae Manolescu într-adevăr se prăbușește o lume. Nu e nimic exagerat în asta. Poate că unora li se va părea un clișeu, e cât se poate de real. Nicolae Manolescu nu era însă doar un critic de autoritate. Autoritatea lui era una seducătoare. Nicolae Manolescu a convins și printr-un exercițiu de seducție, încă de la început, și de seducție, și de libertate. Într-un moment în care publicul avea nevoie de așa ceva și cititorii s-au identificat cu atitudinea lui, l-au adoptat într-un fel, scriitorii îi citeau cronicile, ca pe niște...

I.V.: Cronica lui din România literară va rămâne...

P.C.: Fără îndoială, fără egal.

I.V.: Tu ai o formulă care mi-a plăcut foarte mult. „În cea mai mare majoritate a lor scriitorii și-au urmat președintele ca pe un blazon.”

P.C.: Da, aici e o problemă a mediului intelectual, scriitoricesc autohton. Imposibilitatea de a mai produce scriitori cu capital simbolic, cu autoritatea simbolică de acest tip, comparabilă cu cea a lui Nicolae Manolescu.

Generația dream team de la România literară. Paul Cernat despre criza leadershipului în lumea literară: „Nicolae Manolescu avea capacitatea de a a-i face pe oameni să vadă în el literatura cu majusculă. Nimeni după el nu mai este în stare să facă acest lucru. Nimeni nu mai are stofa lui de lider.”

I.V.: Recent a murit și Eugen Simion.

P.C.: Da, după dispariția lui Eugen Simion, Nicolae Manolescu rămăsese ultimul purtător de stindard al acestei instituții. E adevărat, respectivul capital simbolic s-a forjat în timp, s-a cristalizat înainte de 1989, a fost acel dream team, acea echipă de vis de la România literară pe care a construit-o George Ivașcu și în care Nicolae Manolescu a făcut figură de primus interpares, au fost și tinerii scriitori care s-au simțit aproape de el și care l-au și influențat, că putem să vorbim de influență cu dublu sens, și a lor asupra lui Nicolae Manolescu și a lui Nicolae Manolescu asupra lor. Era absolut firesc ca lumea și comunitatea literară, instituția literaturii și Uniunea scriitorilor să își urmeze liderul până la sfârșit. Eu nu am înțeles mult timp lucrul acesta dar l-am înțeles în ultima vreme și chiar într-un mod dramatic. E genul de pierdere care nu se poate recupera. Nicolae Manolescu avea capacitatea de a a-i face pe oameni să vadă în el literatura cu majusculă. Nimeni după el nu mai este în stare să facă acest lucru. Nimeni nu mai are stofa lui de lider.

Educarea unui spirit, nu predarea unei discipline: secretul lui Nicolae Manolescu

I.V.: Emisiunea lui se chema „Profesiunea mea, cultura”, să nu uităm că aceasta a fost profesiunea lui, toată viață.

P.C.: Sigur că da, el a avut și această marotă a popularizării. Dar a propus la PRO TV această emisiune.

I.V.: Și Adrian Sârbu i-a dat rubrica.

P.C.: El a încercat o rubrică autohtonă  de tip Bernard Pivot.

I.V.:Bouillon de culture. Iosif Sava murise.

P.C.: Exact, tocmai murise.

I.V.: În 1998 moare Iosif Sava.

P.C.: Manolescu nu plictisea niciodată. Nicolae Manolescu avea talentul rarisim al clarității hiperinteligente. Și avea o coerență extraordinară în vorbire. Îmi aduc aminte de la cursurile din anii ’90, erau extraordinar de scriptice. Puteai să iei notițe ca și când ar fi citit el de pe foaie. Nu citea. Vorbea liber. Mai erau unii asistenți care luau notițe, voiau să ia notițe, și profesorul îi oprea: nu e nevoie să notezi, doar vă spun așa, niște lucruri.

Radu Cosașu către Paul Cernat: „Noi suntem printre ultimii bogzieni”

I.V.: Literatura română a mai pierdut recent nume mari, mă gândesc la Augustin Buzura, și alte nume de care amândoi am fost apropiați, ca și de alții de care am pomenit. Ți-e dor de conversațiile cu Radu Cosașu?

P.C.: Oh, Doamne, cum să nu? Uneori îmi vine să îl sun.

I.V.: Am numere aici  pe care nu le voi șterge niciodată și Radu Cosașu e unul dintre ele. El știa numerele pe din afară.

P.C.: Îmi știa numărul de telefon pentru că erau două numere care corespundeau cu două Revoluții din istoria recentă: știm foarte bine, cartea lui, Viața ficțiunii dintre două revoluții.

I.V.: Viața ficțiunii după o Revoluție.

P.C.: După o revoluție. Da, ei, da... Îmi e dor de Radu Cosașu, vorbeam foarte mult la telefon, am vorbit mult și în pandemie, ne citeam fără îndoială. Demult... îi plăcuse ce scrisesem eu despre Supraviețuire la un moment dat, la începutul anilor 2000, evident, autorul Supraviețuirilor nu avea cum să nu fie sensibil la așa ceva. Așa ne-am apropiat. Și faptul că eram și sunt și acum un mare admirator al lui Geo Bogza a contat mult pentru el. Bogza a fost un autor fără de care e greu de imaginat stilul său de scriitor, dacă e să îl credem pe Radu Cosașu. „Noi suntem printre ultimii bogzieni”. „Exagerați, suntem mai mulți”. Dar acum depinde fiecare ce decupează din Geo Bogza. Dacă decupăm doar avangardismul sau și autorul subversiv din anii ’60, ’70, ’80, dacă decupăm și autorul subversiv din anii ’70, ’80, de care ai spus, de altfel, mai înainte, după paranteza realist-socialistă care a fost o experiență care trebuie și asumată, fără îndoială...

Generația care scrie despre literatură și fotbal cu aceeași putere: o chestiune de fair-play?

I.V.: Una dintre cele mai tâmpite vorbe care se aud la noi e că oricine e de neînlocuit. Nu, sunt oameni de tipul celor la care vom face referire acum, Manolescu, Simion, Buzura, Cosașu, care nu cred că pot fi înlocuiți.

P.C.: Nu. Că tot am vorbit despre Cosașu. Am vorbit mai înainte despre profesorul Manolescu. Am vorbit înainte despre adversarul amândurora, Eugen Barbu. Dincolo de tot ce i-a separat, e ceva ce i-a apropiat, fotbalul. Generația asta a scris foarte mult și foarte bine despre fotbal.

I.V.: Fănuș Neagu...

P.C.: Și Fănuș Neagu, și Ion Băieșu, și Adrian Păunescu și alții...

I.V.: Teodor Mazilu...

P.C.: Și Mazilu...

I.V.: Sebastian a scris la Gazeta Sporturilor.

P.C.: El și cu Camil.

I.V.: E celebră scrisoarea imaginară a lui Radu Cosașu către Camil Petrescu în care îl roagă să îl angajeze la săptămânalul acela, pentru promovarea fair-playului în sport și în cultură.

P.C.: Cu fair-playul e foarte greu în cultura română și aș zice în viața publică românească.

Paul Cernat: „Președintele Iliescu, el e cel care a făcut posibilă intrarea în facultate a lui Nicolae Manolescu. Relația dintre ei a rămas puternică până la sfârșit, cu toate deosebirile lor ideologice, politice șamd. Asta mi se pare extraordinar la generația asta. Faptul că a avut o viziune integratoare asupra culturii române, nu una parohială sau sectară.”

I.V.: În 2014 ai prezentat, am fost împreună la lansarea unui volum al Președintelui Iliescu, Destinul unui om de stânga, la care au fost prezente și alte nume al generației lui. Profesorul Ion Ianoși, un alt dispărut, Augustin Buzura, scriitoarea Ileana Vulpescu. Ți se pare că solidaritatea generațiilor vechi, a generației lor, a celor născuți în anii ’30, să zicem, e mai puternică decât cea a generațiilor recente?

P.C.: E vorba de un alt sistem. Generațiile de atunci au crescut, direct după al Doilea Război Mondial, după această traumă, s-au format în acel „obsedant deceniu”, cum l-a numit Marin Preda, și s-au maturizat în poststalinism, în perioada marilor speranțe, a anilor ’60-’70. Generația anilor ’60-’70 nu poate fi înțeleasă fără aceste mari speranțe. Fără acest sentiment al recuperării după o traumă istorică. Această liberalizare a sistemului, după părerea mea, nu se bucură de atenție și nici de considerația care ar merita. Și dacă am vorbit de Președintele Iliescu, el e cel care a făcut posibilă intrarea în facultate a lui Nicolae Manolescu. Nicolae Manolescu povestește în memorialistica sa, din Viață și cărți, contextul în care s-a prins în viața universitară. Spune despre cei care l-au ajutat și au pus o vorbă pentru el că un cuvânt decisiv l-a avut Ion Iliescu. Ei, relația dintre ei a rămas puternică până la sfârșit, cu toate deosebirile lor ideologice, politice șamd. Asta mi se pare extraordinar la generația asta. Faptul că a avut o viziune integratoare asupra culturii române, nu una parohială sau sectară. Noi trăim într-un fel de sectarism politic acum. Fiecare pe tarlaua lui, parohia lui, ascunsă așa, în spatele tranșeelor, gata să tragă în oricine mișcă, să vadă numai dușmani peste tot. Oamenii aceștia aveau un tip de relaxare, un tip de deschidere, pe care culmea, cei crescuți în libertate nu îl mai au. Poate și pentru că știau să prețuiască libertatea mai mult decât o prețuiesc cei din ziua de astăzi, care s-au născut cu ea și au pretenția că totul li se cuvine. Mai este ceva. În legătură cu generația asta. Eu am început să mă solidarizez cu ea destul de târziu, în momentul când am începu să îmi asum un anumit trecut. Eu m-am născut într-un an în care încă exista această speranță. 1972. O perioadă care încă era liberalizată. Există o diferență foarte mare între comunismul românesc din anii ’60-’70 și ce s-a întâmplat în anii ’80, evident, și ce a fost în anii ’50, până în ’62, ’63. Dar această perioadă a marilor speranțe și a unui anumit tip de incluziune, aș zice, ar merita recuperată altfel. Academicianul Mircea Malița a fost unul dintre cei care m-au ajutat să înțeleg mai bine cât de greu și cât de important este să aperi libertatea într-un context în care este foarte greu de apărat. Să faci să treacă mai departe valoarea. Mircea Malița a fost între ’70 și ’72, dacă nu mă înșel, ministrul Învățământului. A fost unul dintre cei mai buni miniștri ai Învățământului, din istoria culturii române, alături de Spiru Haret. A fost cel care a introdus meritocrația, toate nivelurile, CEPECA și toate... nu mai vorbesc de celelalte lucruri. Influența pe care a avut-o în lumea intelectuală, în lumea literară, inclusiv. Cred că este acolo o lecție pe care ar trebui să o recuperăm, să o asumăm. Nu înseamnă că idealizez această perioadă când au fost multe lucruri care nu pot fi idealizate. Dar ceea ce a făcut generația ’60, capacitatea de a crea consens, capacitatea de a acoperi național cultura, și de a nu se bloca într-o identitate generaționistă, de un fel sau altul, mi se pare că e urgentă pentru cultura autohtonă de astăzi. Noi suferim foarte mult.

Paul Cernat, pesimist? „Nici nu știu dacă îmi pot permite să sper”

I.V.: Care este marea ta speranță?

P.C.: Marea mea speranță? Da, nici nu știu dacă îmi pot permite să sper. Marea mea speranță este să redescoperim sensul complexității. Privirea complexă asupra istoriei, asupra propriei noastre identități, asupra propriului nostru trecut, o privire mai atentă, mai nuanțată, cu mai mult discernământ, mai calmă și mai responsabilă. Pentru că senzația mea este că radicalismul acesta frenetic nu ne face bine. Ne consumă energiile, ne împiedică să construim. Speranța mea este într-o nouă construcție. O construcție instituțională, o construcție culturală, nuanțată, cu mai mult discernământ, mai calmă și mai responsabilă, pentru că senzația mea este că radicalismul acesta frenetic nu ne face bine. Ne consumă energiile, ne împiedică să construim, speranța mea e într-o nouă construcție instituțională, culturală și într-o recuperare atentă a trecutului nostru în prezent, fără îndoială. Nu știu dacă se va întâmpla foarte curând, dar speranța moare ultima.

Cine citește autori români și de ce? Paul Cernat: „Literatura română și literatura în general nu este un moft sau ceva lipsit de importanță. Nu este a șasea roată la căruță”

I.V.: Paul, mulțumesc pentru dialogul acesta și aș vrea în final să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

P.C.: Oh, un gând. Aș avea atâtea gânduri de adresat încât îmi e foarte greu... cred că un gând la care țin și pe care îmi e greu să îl transmit este următorul. Literatura română și literatura în general nu este un moft sau ceva lipsit de importanță. Nu este a șasea roată la căruță. Este un domeniu din care putem învăța enorm cum să fim mai toleranți, mai exigenți, mai constructivi. Cred că literatura este o școală și cred că ar trebui să credem în ea, nu să o aruncăm la coșul de gunoi ca pe ceva dispensabil, care îi sperie pe elevi și pe tineri în general. Literatura ne poate învăța foarte mult, totul e să știm să o vedem, să știm să o citim. Și dacă îmi doresc ceva de la literatura română este să ajut pe viitor cât mai mulți tineri, cât mai mulți oameni tineri să iubească literatura, să se apropie de ea, și să învețe un anumit spirit, nu tot felul de date și lucruri. Asta ne spunea profesorul Manolescu citându-l pe G. Călinescu, „nu vă învăț o materie, încerc să vă învăț un spirit”. Cred că acel spirit bun al literaturii este lucrul de care avem mare nevoie.

I.V.: Mulțumesc mult, Paul, aștept să mai vii la podcast după ce apare cartea ta despre Sadoveanu, facem repriza a doua, ca să rămânem în termeni fotbalistici...

P.C.: Cu cea mai mare plăcere. Mulțumesc mult!