Plecarea rușilor. O compunere
0Patruzeci și cinci de angajați ai Ambasadei Rusiei la Chișinău, acuzați de acțiuni de spionaj și destabilizare, au părăsit Republica Moldova. S-a întâmplat pe 14 august 2023. Un eveniment de senzație, îndelung comentat.
Am urmărit cu un sentiment de irealitate plecarea pretinșilor diplomați ruși, în urma deciziei autorităților moldovene de a aplica prevederile Convenției de la Viena privind paritatea diplomatică. Pentru că rușii în general nu pleacă, rușii vin și rămân. Mai degrabă fugi tu de răul lor, îți iei lumea în cap sau înveți să conviețuiești cu ei de pe poziția de națiune subalternă.
Temele școlii de odinioară
În RSSM elevii trebuiau să scrie la orele de limbă și literatură „moldovenească” (română, dar așa i se spunea atunci) compuneri pe tema venirii rușilor, niciodată despre inimaginabila lor plecare.
Rușii erau obligatoriu de partea cea bună a istoriei, chipul ostașului sovietic cu steluță roșie pe cască se asocia cu pacea, fericirea, viitorul luminos, porumbelul și copilul pe care-l purta în brațe. Elevii basarabeni scriau despre bravii ilegaliști din „garda tânără”, plasați în legendă de scriitorul Alexandr Fadeev – între ei și un moldovean, Boris Glavan –, care luptaseră în îndepărtatul oraș Krasnodon împotriva fasciștilor. Au fost trădați, se spunea, de cineva din rândurile lor și aruncați într-o mină părăsită.
Scriau și despre alți eroi pionieri și comsomoliști – Pavel Morozov (cel care-și făcuse un titlu de glorie denunțându-și părintele pentru că dosise un sac cu grâu și refuzase să-l predea „organelor” în timpul marii foamete din anii ‘30). Despre partizanii neînfricați din Bielorusia, despre Ion Soltâs, un alt moldovean care s-a aruncat peste ambrazura germană pentru a permite camarazilor săi să înainteze. Fapte de glorie, reale, umflate sau inventate de-a dreptul (comandă de stat pentru artiști!), menite să legitimeze și să încropească în mintea copiilor de atunci imaginea luminoasă a regimului sovietic.
Metamorfozarea rușilor din eroi eliberatori și civilizatori în cotropitori, ocupanți și torționari s-a produs mult mai târziu, după destrămarea URSS-ului, când au ieșit la iveală adevărurile uitate, cenzurate, arestate, precum rănile pământului după topirea zăpezilor, primăvara.
Unii moldoveni care și-au petrecut maturitatea în anii puterii sovietice, nu s-au dezmeticit nici azi din vraja „eliberării”, își amintesc cu nostalgie șantierele tinereții sau cătănia la ruși („ce șansă să vezi lumea, Havana, Berlin, Varșovia, Budapesta, dar și Murmansk, Vladivostok, Hanoi, Kabul!, ce știți voi, soldații de azi, care n-ați ieșit din Moldova?”). Războiul lui Putin în Ucraina îl văd ca pe o demonstrație a puterii și superiorității rusești: „Cine se pune cu Rusia?”
Ei, iată, se pun ucrainenii, își apără țara de invadatori, și dacă n-o făceau, dacă ar fi capitulat, amintirile moldovenilor nostalgici s-ar fi făcut țăndări sub șenilele tancurilor lui Putin.
O fortăreață inexpugnabilă
Am privit mereu cu îngrijorare în direcția acestei clădiri-mastodont, gândindu-mă la ce adăpostește între pereții ei „împodobiți” cu sârmă ghimpată și camere de filmat, la cine adastă în dosul ferestrelor opace. Eu mă uitam de pe partea opusă a bulevardului Ștefan cel Mare, pe când ei, agenții-„diplomați”, în același moment se uitau la mine – ochi în ochi! – cu binoclul din spatele ferestrelor lor aparent oarbe, dar extrem de pătrunzătoare. Antenele sofisticate, montate pe acoperișul Ambasadei, băteau foarte departe, numărau tacâmurile de pe masa invitaților la summit-ul Comunității Politice Europene de la Bulboaca, scrutau chiar și bazele NATO, mai spre vest. Câtă muncă, ce volum uriaș de material operativ, câte rapoarte zilnice către Moscova!
Dincolo de zid, „printre șipci”, nu vedeam decât un autocar lung, verde, staționând perpendicular cu spatele spre stradă, și niciodată pe cineva care să intre sau să iasă din acea fortăreață mută, inexpugnabilă, încremenită, s-ar spune, în timpuri imemoriale. Și dintr-o dată, pe 14 august, juruita zi a plecării, poarta cea mare de metal a Ambasadei Rusiei s-a dat la o parte și dintre zidurile acelea nepătrunse a răbufnit o populație pestriță, un soi de trib în vacanță: bărbați, femei, cu tot felul de bulendre, copii cu jucării la subsuoară. Nu se putea spune că erau expulzați (nici nu știu dacă e termenul potrivit). Păreau niște viligiaturiști, cărora li se încheiase sejurul, ieșeau dintr-un hotel oarecare ca să plece acasă, pentru a-și relua serviciul, viața obișnuită.
Turiști, dar „altfel” de turiști. Reticenți, tăcuți, își fereau fața, refuzau să răspundă la întrebările reporterilor moldoveni care îi întâmpinau la ieșirea din ambasadă, în preajma autocarelor ce urmau să-i ducă la aeroport, ca să urce în avionul charter, trimis de centrala de la Moscova. Nu aveau voie să vorbească, să facă declarații pentru presă, primiseră ordine foarte clare.
Întrebările unei școlărițe de azi
„Doina” lui Eminescu a vestit vremurile noi în Basarabia, după 1989, atunci când a fost recitată prima dată, după decenii de interdicție, într-o reuniune publică. Totuși, în cele peste trei decenii care s-au scurs, plecarea rușilor nu a constituit o temă de compunere în școlile basarabene.
Dar realitățile se schimbă și ceea ce până mai ieri părea de neconceput, azi poate fi tema unei compuneri școlare, care este evaluată și după gradul de valorificare a temei – plecarea rușilor – și, firesc, din punct de vedere gramatical și stilistic. O compunere ca aceasta va conține probabil niște fraze generale, copiate din manual, auzite din mass-media și de pe la talk-show-uri, despre ocupație, foamete, deportări, despre limba română izgonită din instituțiile statului, vorbită doar prin sate, de femeile moldovence care munceau pe câmp sau înșirau tutunul de-și scuipau sănătatea...
Îmi imaginez însă că o elevă mai dezghețată, mai empatică, detașându-se de șabloanele de manual, va formula și niște întrebări mai personale, mult mai relevante în simplitatea și inocența lor decât canonul didactic: „Cum se purtau acasă, după orele de serviciu, agenții ruși de la Chișinău, ce le-or fi spus copiilor seara, la cină?... Le vorbeau despre „naziștii ucraineni” pe care „nenea Putin” îi bombardează ca să-i cumințească? Le povesteau despre ingrații moldoveni, care „s-au vândut” românilor și nu mai vor să vorbească limba rusă, limba celor care i-au eliberat?... Agenții ruși, desigur, n-au stat mereu închiși în fortăreața lor, au mai ieșit și în oraș cu familia, la o înghețată, la un suc, la un scrânciob... La ce se gândeau ei când se plimbau pe străzile Chișinăului, îl vedeau ca pe un viitor Mariupol desfigurat de război? Plănuiau o altă „Bucea”, adică niște gropi comune la Varnița, Strășeni sau Criuleni? Visau la o nouă operațiune Iași-Chișinău, care să nu lase piatră pe piatră din acest frumos oraș care s-a vrut românesc și va redeveni rusesc, datorită zelului, datorită activității lor informative?... Ce era în mintea acestor oameni cu înfățișarea lor plat-bonomă, cu aerul lor de cetățeni cumsecade, când puneau la cale răzmerițe și lovituri de stat împotriva unei țări vesele, pașnice și primitoare?...
„Drum bun și cărare bătută!”, va scrie la final fetița în caietul ei de compuneri. „Și dacă nu agenții ruși care-au plecat din Moldova, poate copiii sau nepoții lor vor înțelege răul pe care l-au făcut părinții și buneii lor, și li se va face rușine.”
Se încarcă comentariile...
