Plagiatul, Onoarea şi Politicul

Sinucidere politică în direct? Ministrul german al educaţiei, Annette Schavan, şi-a prezentat demisia sâmbătă, într-o conferinţă de presă, în prezenţa şefului guvernului, Angela Merkel. Demisia survine la patru zile după ce Universitatea din Düsseldorf a decis să-i retragă titlul de doctor, obţinut în 1980 cu o teză despre formarea conştiinţei

         Sinucidere politică în direct? Ministrul german al educaţiei, Annette Schavan, şi-a prezentat demisia sâmbătă, într-o conferinţă de presă, în prezenţa şefului guvernului, Angela Merkel. Demisia survine la patru zile după ce Universitatea din Düsseldorf a decis să-i retragă titlul de doctor, obţinut în 1980 cu o teză despre formarea conştiinţei. Decizia e urmarea analizei făcută asupra tezei despre care un bloger anonim prezentase anul trecut ipoteza ca este un plagiat. Analiza universităţii a dovedit că 60 de pagini din 351 sunt copiate ilicit după alte lucrări. Ministrul a negat acuzaţia, a anunţat că va da în judecată universitatea, lucru pe care nu îl poate face cât este încă ministru, şi demisionează pentru a nu provoca consecinţe de imagine în ce priveşte ţara, partidul. Prietenă apropiată a doamnei Merkel, care înregistrează a doua pierdere majoră din cabinetul său, după ministrul apărării, acuzat şi dovedit şi el că a comis un plagiat în teza sa de doctorat, doamna ministru al educaţiei încheie o carieră politică remarcabilă în actualul cabinet german. Prezenţa cancelarului atestă, dincolo de dovada de prietenie, încrederea în caracterul doamnei ministru şi nu solidaritatea cu un plagiator. Un cuvânt de apreciere a fost formulat chiar şi de un lider al opoziţiei!

         Sau un gest de Onoare? Pentru cultura academică germană, obţinerea titlului de doctor este nu numai certificarea unei înzestrări privind cunoaşterea ştiinţifică, ci şi treapta unui respect acordat de către societate. Când iei paragrafe, pagini întregi din cărţile sau articolele altuia şi nu menţionezi de unde le-ai luat, asta înseamnă însuşire ilicită, e o fraudă academică pentru că, în urma acordării titlului de doctor, vei şi beneficia de el. Orice atingere adusă prestigiului titlului este sancţionată. Asta înseamnă automat părăsirea oficiului public. În Germania şi în alte ţări europene. E un gest de onoare. Există, însă, şi câteva ţări din Uniunea Europeană unde, din păcate, cuvântul “onoare” trebuie explicat.

         Universitatea germană a motivat astfel decizia sa de marţi seara: “ca şi candidat doctoral, ea a prezentat în mod sistematic şi deliberat în întreaga teză eforturi intelectuale care nu erau ale ei”. Astfel, ea s-a făcut vinovată, prin preluarea fără a cita a unor mari părţi din teză, de “înşelăciune intenţionată prin plagiere”. În ediţia din 9 februarie, Der Spiegel Online o citează pe doamna Merkel care a spus că primeşte demisia colegei de cabinet şi prietenei sale cu adânc regret, adăugând: “Ea ştie că creierele sunt capitalul poporului în această ţară. Şi ştie că bunele condiţii de studiu sunt la fel de importante ca şi promovarea excelenţei”.

         Ziarele au comentat întregul episod, fireşte, din perspectiva politicului. În toamnă sunt alegeri. Deşi este prima în sondaje, doamna Merkel (ca şi partidul său) putea suferi o lovitură serioasă dacă depunerea demisiei de către doamna Schavan s-ar fi prelungit. Un gest de onoare sau un calcul politic? În unele ţări europene politicul şi onoarea nu sunt antagonice. În câteva alte ţări europene, ele se exclud.Doamna Merkel, relatează presa, a mai spus: “ în acest moment, ea pune binele comun deasupra celui personal”.

         Aşa DA, aşa NU.  BBC News Europe publica în iulie 2012 un mic tabel cu politicieni acuzaţi de plagiat şi cu ce s-a soldat fiecare caz. Din cei cinci, trei demisionaseră: în 2011 Karl zu Guttenberg, ministrul german al apărării (primise titlul în 2007), în 2012 Pal Schmitt, preşedintele Ungariei (primise titlul în 1992), în 2012, Ioan Mang, ministrul român al educaţiei (plagierea mai multor articole ştiinţifice). Ceilalţi doi, nu: Victor Ponta, primul ministru român (primise titlul în 2003) şi Vladimir Medinsky, ministrul rus al culturii (primise titlul în 2011). Ciudat, lipseşte de aici Vladimir Putin despre a cărui teză de doctorat în Economie, din 1997, s-au formulat acuzaţii de plagiat, în 2006, chiar din partea autorilor americani de unde au fost preluate pagini întregi.

         Cum se ştie, presa e aproape întotdeauna interesată, ca şi o mare parte a opiniei publice, să vadă what’s next?, ce se întîmplă după ce demonstraţia fraudei, a plagiatului, a înşelăciunii a fost produsă. Mulţi aşteaptă sancţiunea sau ieşirea onorabilă din situaţie, alţii acuză sau suspectează o manevră politică ceea ce nu înseamnă că faptul nu există. Şi în Germania ca şi în România, de pildă, chestiunea furtului, a fraudei a înşelăciunii în mediul universitar nu este pusă la punct. Asta explică de ce rezolvările pot fi diferite, mai ales în cazul figurilor publice. În special al politicienilor.

         În articolul semnat de Debora Weber-Wulff (BBC News Europe, 25 iulie 2012), profesor la Universitatea de Ştiinţe Aplicate din Berlin, e menţionat un fapt comic, dramatic şi absurd în acelaşi timp: în Germania, un manual pentru studenţii de la Drept, privind modul în care trebuie realizate lucrările ştiinţifice, a fost dovedit ca plagiat; chiar capitolul despre plagiat…fusese plagiat! Cartea a fost retrasă imediat din librării. Nu e vesel deloc!

         Plagiatul şi…răpirea. Ce s-a luat? Cuvântul “plagiat” înseamnă în latină “răpire’ şi desemna un fapt curent, în perioada romană: răpirea sclavilor. De atunci cuvântul a dobândit şi alte sensuri sau întrebuinţări contextuale. Azi el este supus unor adjudecări fie din zona dreptului de autor, fie din aceea fraudei sau a hoţiei.

Cel mai adesea, plagiatul e considerat o hoţie. După cum demonstrează Teddi Fishman, director al Centrului Internaţional de Integritate Academică, hoţia nu înseamnă numai că ceva a fost “luat” de la cineva sau de undeva, dar şi că altcineva a rămas “fără” ce a fost luat. În cazul plagiatului, cel/cea de la care s-a luat, nu rămâne “fără” ceva. La fel, în cazul plagiatului care intră în coliziune cu legea drepttului de autor: plagiatul nu presupune că deţinătorul dreptului de autor a rămas fără dreptul de a vinde “cópii” după lucrarea sa. La fel, în cazul fraudei: o definiţie comună a sa spune că e vorba de “ reprezentarea eronată în mod intenţionat a unor fapte în vederea obţinerii unui câştig”. Asta se poate face şi prin omisiune. Asta se întîmplă şi în cazul plagiatului atunci când fraze, paragrafe, pagini sunt luate din lucrarea altcuiva care nu este menţionată în propria lucrare. Concluzia doamnei Fishman este simplă: plagiatul are nevoie urgentă de încadrarea juridică specifică asemănătoare oricărei infracţiuni.         

         Plagiatul se produce, rezumă şi simplifică Teddi Fishman, atunci când cineva

• Foloseşte cuvinte, idei sau rezultate ale muncii
• Ce pot fi atribuite unei alte persoane sau surse identificabile
• Fără să menţioneze sursa de unde a luat lucrarea
• Într-o situaţie în care există aşteptarea legitimă privind originalitatea
• Cu scopul de a obţine un beneficiu, un credit sau un câştig care nu e neapărat financiar

         Ideea că există practici academice în diferite domenii şi specializări care aprobă preluarea masivă fără menţionare e o scuză care nu are niciun fel de fundamentare ştiinţifică, academică sau de alt ordin.

         De ce îngrijorează plagiatul? Pentru că, la fel ca şi furtul identităţii pe Facebook, al datelor cardului, al falsificării votului, al manipulării prin fapte, el reprezintă una dintre feţele hidoase ale intruziunii în “lucrarea” altcuiva pentru a “lua” ceva în mod ilicit, ale folosirii neautorizate a rezultatului muncii altcuiva, ale unui rol social interpretat fără onoare. S-a plagiat şi înainte de apariţia internetului, s-a plagiat cu mult mai mult după. Etica minţii şi a produselor activităţii sale se văd foarte repede puse într-o lumină îndoielnică. În fapt, în cultura digitală produsul intelectual e devalorizat prin chiar proliferarea tehnicilor de transmisie a informaţiei şi a oportunităţilor de “luare” de la altcineva fără să declari. Mediul educaţional este cel mai vulnerabil în această privinţă. Îngrijorarea mai provine şi din aceea că, tot luînd de la alţii, fără să declari măcar, propria putere de judecată asupra subiectului în cauză scade dramatic. Proliferarea plagiatului înseamnă în mod evident că interesul nu mai e pe cunoaştere, ci pe recunoaşterea ca succes personal obţinut fraudulos, desigur. Nu progresul intelectual, ci succesul omologat de media, de spaţiul public. Alterarea propriei personalităţi, a persoanei, de fapt, e deja consumată. Dacă ai făcut-o odată, e posibil s-o mai faci şi altădată. Dacă ai făcut-o într-un rol social, cadru didactic sau cercetător, de pildă, e de presupus că o vei face şi în alt rol social, de politician, ministru, prim-ministru sau preşedinte de stat. De ce? Simplu: setul tău de valori nu include unele dintre cele fundamentale. Integritate, onoare, cinste. Dezastrul survine însă din faptul că nu ştii că nu ştii. Din ignoranţă şi ignorare, totul e permis. Poţi spune şi face orice. Noii “barbari” ai modernităţii se revendică exact de la acest mod de a fi în lume.