Zidul din minte

Nu e nevoie de un Zid din ciment ca să separi două ideologii, ca să separi oamenii. E suficient să îi minţi, e suficient să nu fii cinstit. Zidul din minte, acesta trebuie dărâmat în fiecare zi. E infinit mai greu decât cu dărâmarea Zidului Berlinului care s-a întâmplat într-o zi, acum 25 de ani.

Ştiţi câţi au murit pentru că au vrut să treacă peste? Lista celor omorâţi în cursul încercării de a trece peste Zid cuprinde cert 136 de nume, dar se pare că au fost mai mulţi. Între ei şi un copil de un an.

Reunirea germanilor după căderea Zidului nu a fost simplă deloc. Reziduuri (toxice) ale neîncrederii, fantasme ale trecutului au reapărut după 1989 şi reapar şi astăzi în spaţiul public al ţării care, după ce a însângerat Europa cu două războaie mondiale, este acum motorul economic al continentului.

Imediat după căderea Zidului, guvernul federal german a injectat sume imense în fosta RDG, în primii ani de după reunificare. Problema redegiştilor a fost, însă, una cu mai multe faţete: erau obişnuiţi cu standarde de viaţă mai scăzute decât refegiştii, încadrarea lor pe piaţa muncii a determinat nemulţumiri, competiţia social-economică a fost mai mare. Acomodarea „celor de dincolo” (de Zid) în spaţiul reunificat german a reprezentat, într-un fel, o altă traumă. Erau mereu „cei de dincolo”. Erau priviţi „altfel”.Aşa cum noxele trecutului comunist nu dispar cu una cu două nici astăzi în Europa Centrală şi de Est, tot astfel ideea de a reuni pe cei de-acelaşi neam îşi face foarte greu loc. Şi noi suntem priviţi „altfel”, la 25 de ani după ce am împuşcat un preşedinte. Am crezut că am dărâmat zidul. Nu, încă nu, cum nici germanii, după cum spunea cardinalul Joachim Meisner despre zidurile din minţi şi suflete.

  Noi trăim astăzi, într-un fel, aceeaşi situaţie, dar la un nivel mult mai jos. Curente de opinie, simili-politice indică dorinţa de reunire a României cu Moldova, dar, la 25 de ani după, scenariul e mai dificil. Căci Federaţia Rusă pune deja în operă un alt scenariu de reunificare mult mai complex şi mai primejdios pentru lumea liberă. El se bazează pe zidul din minte al celor care nu-i lasă pe ceilalţi să treacă dincolo, un zid care ghetoizează, din nou, prin recurs la forţă şi la reactivarea fantasmelor trecutului.

Război hibrid, convoaie cu „ajutoare”, declaraţii insolente, toate indică un curs al lucrurilor care, pe model chinezesc, vor permite, posibil, readucerea limbii ruse în şcolile româneşti şi a centrelor culturale de profil. Pe cât de greu e ca România să menţină (dacă o face?) limba română în comunităţile româneşti din Moldova, Transnistria, Serbia etc., pe atât de uşor va fi - după semne recente ale guvernării de acum - să „acomodăm” rusa la noi acasă. În unele (multe) case din România amintirea e vie a năvalei soldaţilor sovietici, beţi, cu degetul pe trăgaci şi cu mâna liberă smulgând ceasuri, bijuterii ş.a. Părinţii mei au trecut prin asta. Bine, dar asta a fost acum aproape şase decenii! Lumea se mai schimbă, nu?

Poate că nu. Una e să reunifici două părţi ale unei ţări - şi încă e foarte greu, alta e să reunifici prin schimbarea hărţii Europei. Se vede, în cazul din urmă, că lecţia trecutului, odată asimilată, poate fi repetată: zidul din minte e acolo, s-a mai scorojit el puţin, dar separă în continuare.

Pentru noi, lecţiile trecutului par să nu spună mare lucru. Ni se promite unirea cu discursuri care mustesc de discriminări, alterări ale realităţii, mistificări atât ale trecutului cât şi ale prezentului. Atitudinea la vârful politic este de ţar hrănit de nanismul politic al celor care secretă ideea de unitate naţională sub forma conformităţii etnice. Un ţar care n-a mai crescut. Care divizează pentru că, în mintea sa, zidul e acolo, ferm şi …mândru. Câtă vreme liderii politici români, de acum sau de ieri, nu comunică simplu românilor ce urmeză să facă pentru cetăţenii români şi de ce asta e bine pentru toţi, încrederea, speranţa în mai bine se vor lăsa aşteptate. 

Când inundaţiile nenorocesc pe cei pe care vrei să îi uneşti, şi tu eşti safe în barca trasă de alţii, nu mai e nimic de spus. Decât că mulţi români au îndurat ploaia ca să vină să voteze în unele oraşe ale Europei. Nu şi-au pus problema să nu se ude. Să nu se murdărească. Simţul lor civic e mai presus de acela al multor guvernanţi şi politicieni. Slujbaşi mărunţi cu ambiţii de giganţi ai pustiului, ei pun cimentul zilnic pe zidul din mintea multora. Întăresc neunirea.

Zidul din minte nu poate uni câtă vreme e acolo, câtă vreme el ne izolează de ceilalţi. Clipa în care mulţi vor înţelege că a te gândi şi la binele celuilalt înseamnă să facă o viaţă mai bună pentru toată lumea, e departe. România e în continuare terenul de bătălie din curtea închisorii: suntem “liberi”, pe găşti, respectăm cu sfinţenie „zidurile” şi sperăm mereu că evadarea  ne va reuşi. Când o democraţie nu stimulează spiritul civic care uneşte oamenii întrun efort comun spre mai bine, când un proces politic divizează, amintind de trecut în loc să ofere perspectiva unui mai bine, înseamnă că parcursul democratic este în continuare prizonierul Zidului. Bucuria eliberării e iluzorie. Cum se poate trăi astfel? Se poate, nu-i aşa? Noi am mai trecut prin asta. Ne-am obişnuit cu zidul. Dar îl mai sărim ca să vedem cum mai e pe-acolo, dincolo, după care ne întoarcem, dincoace. Ce poate fi mai înălţător decât o ceapă, o slănină şi o ţuică într-un bagaj diplomatic românesc, desfăcute într-un oraş străin? Nimic. E sublim. Chiar dacă pute.

Şi să nu ne mai spună nouă ce să facem la noi în ţară? Nenorociţii. Care au făcut o civilizaţie. Nu ne lăsăm noi aşa uşor: să se roage de noi să facem drumuri, căi ferate. Ne mai dau şi bani pentru asta. Să le fie ruşine.

La ce oră e cursa spre Beijing? Cum nu mai sunt locuri? Dar la aia spre Moscova? Mai sunt, a, ce bine. Venim acum.