„Pădurea spânzuraţilor”, un film de Glauco Pellegrini

Regizorul Liviu Ciulei, actor în filmul său „Pădurea spânzuraţilor”

Cu câţiva ani înainte ca Liviu Ciulei să devină regizorul filmului „Pădurea spânzuraţilor”, romanul lui Liviu Rebreanu ar fi trebuit să stea la baza unei coproducţii româno-italiene, în regia lui Glauco Pellegrini.

După cum observă Aurelia Vasile, în cinematografia românească din perioada comunistă, în special în perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965), „una dintre cele mai eficiente metode de creştere a veniturilor a fost colaborarea cu ţările occidentale prin realizarea unor coproducţii sau prin sistemul de prestări de servicii pentru casele de producţie capitaliste”. De exemplu, din colaborările dintre cinematografiile franceză şi română au rezultat filmele „Citadela sfărâmată” (Marc Maurette, 1957), „Ciulinii Bărăganului” (Louis Daquin, 1958), „Codin” (Henri Colpi, 1963), „Serbările galante” (René Clair, 1965), „Steaua fără nume” (Henri Colpi, 1966), „Şapte băieţi şi o ştrengăriţă” (Bernard Borderie, 1967) şi „Dacii” (Sergiu Nicolaescu, 1967).

Vorbind despre ecranizarea „Pădurii spânzuraţilor”, Paul Cornea, director al Studioului Cinematografic Bucureşti (SCB) între 1958 şi 1965, îşi aminteşte că „o primă variantă a proiectului fusese discutată cu un obscur regizor italian, Glauco Pellegrini, ajuns la noi pe căi oculte, prin Secţia Externă a CC-ului” (se întâmpla în 1961). Or fi fost „oculte” căile prin care Pellegrini intrase în cărţi pentru a regiza transpunerea cinematografică a romanului rebrenian, dar cineastul italian nu era chiar „obscur”.

Până în deceniul şapte, Pellegrini avusese câteva succese notabile, ca regizor şi/sau scenarist. Este semnificativ că, în anii ’50, trei dintre lungmetrajele de ficţiune semnate de el („Simfonia dragostei” / „Sinfonia d’amore”, „Blana de vizon” / „Una pelliccia di visone” şi „Omul cu pantaloni scurţi” / „L’Amore più bello – L’uomo dai calzoni corti”) au fost distribuite şi în Republica Populară Română (a contribuit la aceasta şi activitatea sa politică, cineastul fiind un membru marcant în comisia culturală a Partidului Comunist Italian). Prin urmare, pentru publicul autohton al epocii, Glauco Pellegrini nu era doar un „obscur regizor italian”.

„Pădurea spânzuraţilor”, proiectatul film al lui Pellegrini, a avut şi un scenariu, scris de regizor împreună cu Ennio De Concini, Franco Rossetti şi românul Petre Sălcudeanu (pe atunci redactor-şef al secţiei de scenarii din SCB). Acest scenariu, cunoscut drept „varianta Pellegrini”, s-a păstrat în colecţia Arhivei Naţionale de Filme. Cornea îl prezintă drept „un script, complet străin ca atmosferă, problematică, psihologie a personajelor romanului lui Rebreanu”. Iar lectura „variantei Pellegrini” confirmă verdictul lui Cornea.

„Pădurea spânzuraţilor” ar fi trebuit să înceapă ca un film coral despre „Marele Război”, locotenentul român Apostol Bologa impunându-se ca protagonist de abia în a doua parte a filmului. Dezertorul judecat şi condamnat de Curtea Marţială, din care face parte şi Bologa, nu mai este ceh, ca în roman, ci un patriot italian. Atunci când, la începutul anului 1916, divizia armatei austro-ungare condusă de generalul Karg se mută pe frontul rusesc, dezertori devin – tot din patriotism – soldaţii de origine slavă, care refuză să lupte împotriva fraţilor lor ruşi. Transformarea lui Bologa începe într-un spital militar ucrainean, unde „oameni complet desfiguraţi, mutilaţi, schingiuiţi” oferă „un spectacol înfiorător”. Impresia cea mai puternică i-o produce protagonistului, desigur, salonul românilor, o altă „îngrozitoare grămadă de carne”.

Totuşi, într-o secvenţă imposibil de imaginat pentru oricine a citit şi a înţeles romanul lui Liviu Rebreanu, Bologa se dovedeşte un măcelar orbit de sentimentul datoriei faţă de imperiul bicefal. Scena se desfăşoară într-o pădure de mesteceni, în care laşul căpitan ceh Klapka şi eroicul locotenent român sunt însărcinaţi să asigure executarea sentinţei în cazul a 50 de soldaţi condamnaţi la moarte, aleşi în mod aleatoriu din rândurile dezertorilor slavi. Atunci când cazacii ruşi atacă prin surprindere liniile austriece şi cei 50 de condamnaţi la spânzurătoare se aruncă la pământ, sperând într-o salvare, Bologa ignoră atât protestele lui Klapka (acesta ajunge să-l numească, pe bună dreptate, asasin), cât şi gloanţele inamicilor, pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea, mitraliindu-i fără ezitare pe dezertorii patrioţi. Mai menţionez doar că, ulterior, Bologa îşi găseşte sfârşitul tot pe frontul rusesc, condamnat pentru trădare, nu înainte însă de a-l ucide pe antagonistul Karg, care-l vizitează înainte de execuţie şi face greşeala de a-i pune la dispoziţie un pistol, oferindu-i astfel şansa unei morţi mai puţin dezonorante decât spânzurătoarea.

După documentele SCB şi mărturiile lui Victor Rebengiuc (interpretul lui Apostol Bologa în filmul lui Liviu Ciulei), Pellegrini şi Ennio De Concini (care ar fi trebuit să fie şi producător din partea italiană) îşi doreau o distribuţie internaţională. Astfel, rolul lui Bologa ar fi trebuit să fie interpretat de „un tânăr actor francez, Gérard Blain, aflat în plină afirmare” (după cum i-ar fi declarat Pellegrini lui Rebengiuc), un american „în genul Charles Laughton” l-ar fi jucat pe generalul Karg, iar o italiancă „în genul Claudia Cardinale”, pe Ilona, marea dragoste a lui Bologa.

După cum ştim, filmul nu s-a mai făcut, şi asta foarte probabil nu doar din pricina referatului negativ înaintat de Paul Cornea lui Leonte Răutu, şeful Propagandei dejiste, referat menţionat de fostul director al SCB. Cert este că, în 1965, „Pădurea spânzuraţilor”, după un scenariu de Titus Popovici, i-a adus lui Liviu Ciulei premiul pentru regie al Festivalului de la Cannes. Iar în 2008, atunci când, la iniţiativa Asociaţiei Criticilor de Film din cadrul Uniunii Cineaştilor din România, au fost desemnate, prin voturile a 40 de critici, „cele mai bune zece filme româneşti ale tuturor timpurilor”, „Pădurea spânzuraţilor” s-a plasat pe poziţia a doua, adunând cu doar două puncte mai puţin decât „Reconstituirea” lui Lucian Pintilie. O dovadă în plus că Liviu Ciulei şi echipa sa au reuşit să transforme adaptarea cinematografică a unei capodopere literare într-o nouă capodoperă, dar a celei de-a şaptea arte.

Surse bibliografice:

• Fond Centrul de Producţie Cinematografică Bucureşti (1955-1964) – Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale
• „Varianta Pellegrini” a scenariului „Pădurii spânzuraţilor” – Arhiva Naţională de Filme
• „Cele mai bune 10 filme româneşti ale tuturor timpurilor: stabilite prin votul a 40 de critici”, coord. Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu, Editura Polirom, Iaşi, colecţia „Cinema”, 2010
• „«Pădurea spânzuraţilor», oglindă a Marelui Război: 50 de ani de la premieră, 100 de ani de la subiect”, coord. Adrian-Silvan Ionescu şi Marian Ţuţui, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2017
• Paul Cornea în dialog cu Daniel Cristea-Enache – „Ce a fost – cum a fost”, Editura Polirom, Iaşi – Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013
• Victor Rebengiuc – „Un premiu de neuitat” (convorbire cu Virgil Petrovici din 2000), în Virgil Petrovici, „«Pădurea spânzuraţilor», un film de Liviu Ciulei”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002
• Bujor T. Rîpeanu – „Cinematografiştii”, Editura Meronia, Bucureşti, 2013
• Aurelia Vasile – „Le cinéma roumain dans la période communiste. Répresentattions de l’histoire nationale”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011