Orașul ca națiune: Ce spune New York-ul despre viitorul democrației

În Astoria, un cartier din Queens în care taxiurile își schimbă șoferii ca pe anotimpuri, iar blocurile vechi din cărămidă încă mai miros a cafea tare la ora 5 dimineața, unde se aud zece limbi într-o singură plimbare scurtă, politica nu mai începe în sălile Congresului, ci în spatele cafenelelor, în stațiile de autobuz și pe scările blocurilor. Acolo a apărut Zohran K. Mamdani, membru al Adunării Statului New York, fiu de imigranți ugandezi de origine indiană, crescut între trei lumi culturale și patru identități narative. Nu ca un produs al elitei politice, nu ca un rezultat al unei campanii cu consultanți și focus-grupuri, ci ca o voce care a crescut din fibra cartierului, din oamenii care trăiesc în el și care se luptă cu realitatea de zi cu zi a vieții urbane americane. Mamdani nu arată ca politicianul tradițional american. Nu vorbește în fraze lustruite și nu construiește sloganuri pentru rețele sociale. Vorbește calm, aproape simplu, dar cu o densitate a sensului pe care politica americană a pierdut-o cu mult timp în urmă.

Pentru el, politica începe cu întrebarea: poți să trăiești aici? Nu moral, nu metafizic, ci concret. Poți să plătești chiria? Poți să mergi la muncă fără să pierzi două ore pe drum? Poți să ai acces la medici, la o bibliotecă, la un parc? Dacă răspunsul este nu, atunci orașul nu este o comunitate, ci un decor. Iar decorurile sunt pentru turiști, nu pentru cetățeni.

Întreaga sa acțiune politică pornește de la această premisă: orașul trebuie să fie locuibil. Acest cuvânt – locuibil – pare banal. Dar în multe orașe ale lumii, inclusiv în București, el devine linia de demarcație între democrație și simulacrul ei. Pentru că democrația nu este doar libertate abstractă, ci posibilitatea de a trăi efectiv în spațiul public. Când oamenii sunt împinși afară din oraș, indirect sau brutal, nu prin poliție, ci prin chirie, transport sau salariu, atunci democrația nu mai este condiție de viață, ci un text pe hârtie.

De aceea Mamdani se ocupă de lucruri considerate „mici” de politicienii tradiționali: prețurile la locuințe, tarifele transportului, extinderea spațiilor comune. Pentru el, acestea nu sunt detalii tehnice, ci axa întregii ordini sociale. Dacă oamenii nu pot locui împreună, dacă orașul devine un hotel financiar, atunci comunitatea se dizolvă. Odată cu ea, se dizolvă și orice sentiment de apartenență, responsabilitate civică și identitate democratică.

Originea lui complexă – musulman, cu rădăcini în Uganda și India, crescut între culturi și limbaje – îl așază direct în inima realității urbane globale. El nu reprezintă „minoritatea” sau „alteritatea”, ci ceea ce orașele au devenit cu adevărat: spații plurale. În acest sens, el nu este un politician identitar, cum grăbesc unii să îl eticheteze. Dimpotrivă: el este, paradoxal, unul dintre cei mai anti-identitari oameni din politica americană actuală. Mesajul său nu este „suntem diferiți”, ci „suntem aici împreună și trebuie să putem trăi împreună”.

Aceasta este ruptura majoră față de modelul trumpist, care propune o politică a nostalgiei, a unei identități omogene, a unei națiuni care ar trebui să redevină „ce a fost”. În timp ce Trump vorbește despre revenire, Mamdani vorbește despre coexistență.  Pentru administrația Trump, figura lui Zohran Mamdani funcționează ca un negativ fotografic. Nu pentru că Mamdani ar fi fost vreodată un adversar direct în terenul electoral federal, ci pentru că reprezintă exact acea Americă pe care discursul trumpist încearcă să o țină în paranteză. Trump a construit un proiect politic întemeiat pe nostalgie: pe ideea că America a fost cândva un întreg coerent cultural, etnic și economic, și că această coerență trebuie restaurată. Retorica lui este una a revenirii — spre o lume ordonată, recognoscibilă, cu majorități stabile și identități clare.

Mamdani, fără să își propună explicit acest lucru, demontează însă chiar premisa acestei nostalgii. El nu afirmă că America trebuie să devină altceva decât este. El spune, pur și simplu, că America deja este diversă, urbană, fragmentată, plurivocală — că metropola nu mai poate fi înțeleasă prin logica „unui singur popor”, ci prin ecologia coexistării. În timp ce politica lui Trump operează cu promisiunea unei restaurări, politica lui Mamdani operează cu acceptarea lucidă a prezentului. Trump mizează pe mit; Mamdani mizează pe condițiile materiale ale vieții. Iar acest lucru este profund amenințător pentru orice proiect politic bazat pe identitate exclusivă.

În acest sens, Mamdani reprezintă pentru administrația Trump nu atât un adversar politic, cât un adversar narativ. El demonstrează că oamenii pot vota nu din teamă, ci din nevoie; nu pentru protecția unei imagini despre sine, ci pentru posibilitatea de a rămâne în orașul în care trăiesc. Dacă Trump promite securitate în fața schimbării, Mamdani propune un mod de a trăi în schimbare, fără panică și fără retorică apocaliptică. Această diferență de atmosferă, nu este doar de idee, produce tensiunea reală.

Astfel, semnificația lui Mamdani pentru administrația Trump este una profundă și structurală: el este dovada vie că politica nu mai poate fi condusă exclusiv din imaginar, ci trebuie să se ancoreze în realitatea de la nivelul trotuarului. Dacă trumpismul se bazează pe emoție și loialitate simbolică, modelul lui Mamdani se bazează pe trăire și proximitate. Este dificil să contracarezi un politician care nu îți răspunde în registrul ideologic, ci în registrul apei calde, al chiriei, al biletului de autobuz.

Trumpismul se exprimă în fraze mari. Mamdani, în fraze scurte.Trump încearcă să oprească timpul. Mamdani îl locuiește. Iar într-o democrație obosită de promisiuni grandioase, această diferență începe să conteze.

Această politică a infrastructurii – nu a ideologiei – este ceea ce face discursul lui Mamdani relevant global. Pentru că Parisul, Berlinul, Barcelona, Bucureștiul și New York-ul au aceeași problemă fundamentală: cine are dreptul să trăiască în oraș? Aceasta nu mai este o întrebare tehnică. Este întrebarea politică a secolului al XXI-lea. Iar răspunsurile date până acum – piața decide, dezvoltatorii decid, fluxurile de capital decid – nu mai funcționează. Orașele care devin inaccesibile se golesc de viață, de creativitate, de solidaritate. Se transformă în spații muzeale: frumoase, ordonate, sterile.

În România, această discuție abia începe. Dar semnele sunt vizibile: explozia chiriilor, gentrificarea forțată a cartierelor centrale, infrastructura publică subdimensionată, diferențele extreme între zone urbane și periferii. Confruntarea nu va fi între stânga și dreapta, între progresism și conservatorism, ci între două modele de societate: oraș ca spațiu comun și oraș ca produs financiar.

Ceea ce reprezintă Mamdani nu este un program politic și nici o doctrină. Este o schimbare de origine a politicii: de la abstract la concret. De la identitate la coabitare. De la valori proclamate la condiții reale de viață. De la putere verticală la responsabilitate comunitară.      Politica nu dispare. Se întoarce pe stradă. Acolo unde a început mereu. Și acolo unde, în mod inevitabil, trebuie să revină.