Ora de preţuire

“Ce să fac?”, “Nu mă mai  bucur de viaţă”,” De ce mi se întâmplă tocmai mie?”, “Viaţa mea nu mai are nici un sens”, ”Am obosit”,” Nu ştiu ce e cu mine”, “Sunt cel mai nefericit om din lume”. Aşa suspine aud cel mai des în cabinet.

Pe cei curajoşi îi întreb dacă nu s-au gândit vreodată să facă o plimbare prin cimitir (nu este un îndemn sardonic şi nici nu spun asta dintr-o mizantropie cioraniană). Unii o fac chiar imediat. Alţii, mai mulţii, mă privesc cu nedumerire. Pe cei mai curajoşi dintre curajoşii plimbăreţi îi întreb ce ar vrea să fie scris pe mormântul lor, îi invit să-şi scrie propriul necrolog sau să-şi scenarizeze propria înmormântare. Pe alţii, îi invit să-şi trăiască următoarea săptămână din viaţă ca şi cum ar avea 80 de ani: aşa să se comporte, aşa să simtă, aşa să gândească. Deşi par nişte experienţe crude, nu sunt aşa.

Tristeţea din cimitire nu e destructivă. Dimpotrivă, aici izbutesc să re-prioritizez ceea ce credeam că e prioritizat déjà. Şi să simt tot ce credeam că e trăit demult. Printre morminte, din jur şi din mine, descopăr gânduri – altele - despre viaţă şi moarte, despre mine şi lume.

Contemplarea cimitirului mă învaţa două dintre cele mai trebuincioase învăţăminte: cea a efemerităţii şi a non-ubicuităţii - aici nu sunt răscruci, nu sunt decizii de lăsat, angajamente de exonerat, sentimente de dosit şi nici iluzii de vânzare. Abia atunci când reuşesc să mă relativizez, atunci încep să trăiesc: fără să aştept, fără să mă îndoiesc, fără să mă condiţionez, fără să mă mint. Iar această stare nu poate fi egalată nici cu o avere, nici cu o glorie.

Ştiu că tributul plătit socio-culturalului este pretinsa gestiune a gândurilor noastre despre moarte, iar frica de moarte  devine obiectul preferat de lucru a multor şedinţe de psihoterapie, uitând să mai fie ceea ce trebuie să fie: cauză a insomniei, a introspecţiilor sau a veţuirii cu febrilitate. Aşa, conştiinţa morţii nu mai ajunge să fie virtute sau barem modalitate de motivare, fiind diabolizată, refugiindu-se acolo unde va dăinui. Iar frica de moarte se metamorfozează şi devine ceea ce era: o teamă înfiorătoare de viaţă.

Suntem înconjuraţi de efemeritate, dar este prea înfricoşător să admitem acest adevăr. Din această teamă, oamenii - uitând să trăiască cu neastâmpăr - îşi doresc nemurirea. Caută veşnicia: o negociază prin acorduri faustiene şi … mor. Nemurirea este imposibilă, pentru cei mulţi. Şi nerâvnită, de către cei puţini, de către cei care şi-au garantat eternitatea, fără să o vrea, fiind atât de efemeri şi tăcuţi în cimitire.

Ne jignim, de parcă am fi veşnici. Nu ne spunem vorbe bune, de parcă am fi pereni. Ne ascundem unii de alţii de parcă am avea o eternitate pentru jocul De-a v-aţi ascunselea. Ne invizibilizăm, crezând că păcălim timpul. Nu însă de timp avem nevoie pentru a ne preţui şi pentru a preţui oamenii de lângă noi.