Oceanul Arctic - locul viitoarei confruntări NATO - Rusia

Puține locuri de pe planetă mai păstrează încă părți nedescoperite. Cu un mediu ostil, cu frig extrem, furtuni, iceberguri și întuneric constant o bună perioadă din an, zona Arctică rămâne unul dintre locurile care nu au fost complet explorate și care mai pot dezvălui necunoscute.

Un soldat rus patrulează baza militară de pe insula Kotelny în aprilie 2019. Sursa foto aici.

Importanța economică și militară a regiunii arctice

Puține locuri de pe planetă mai păstrează încă părți nedescoperite. Cu un mediu ostil, cu frig extrem, furtuni, iceberguri și întuneric constant o bună perioadă din an, zona Arctică rămâne unul dintre locurile care nu au fost complet explorate și care mai pot dezvălui necunoscute. Precum spațiul sau adâncul oceanelor, este o zonă neprielnică pentru oameni și, în același timp, o zonă în care niciun stat nu are control deplin. Oceanul Arctic este mărginit de 8 state care, împreună, fac parte din Consiliul Arctic, cea mai importantă organizație internațională din regiune. Statele arctice, și anume SUA, Canada, Rusia, Danemarca, Islanda, Norvegia, Suedia și Finlanda, reprezintă membrii permanenți ai Consiliului Arctic, alături de alți 13 membri cu statut de observator, printre care China, Japonia, Germania, Franța, India și Marea Britanie. Harta granițelor maritime ale țărilor din Arctic arată a o pizza, în care feliile sunt mai mari sau mai mici, în funcție de lungimea coastei nordice aferentă fiecărui stat, iar mijlocul, unde se află și Polul Nord geografic, este disputat între Canada, Rusia și Danemarca, cea din urmă prin suveranitatea asupra teritoriului Groenlandei.

Figura 1  Arctic Territorial Boundries and Disputed Areas Map, (C) Foreign Policy

Contextul economic ca urmare a schimbărilor climatice în Arctic

Juha Käpylä și Harri Mikkola publică în 2013 articolul Arctic Conflict Potential: Towards an Extra-Arctic Perspective, în care menționează că există trei cauze de potențial conflict. Prima este suveranitatea teritorială, pentru că există probleme nerezolvate și dispute pentru granițe. Aceste dispute nu sunt doar între puterile vestice și Rusia, ci și între aliați. SUA și Canada nu s-au pus de acord și revendică aceeași bucată din Marea Beaufort. Danemarca și Canada vor suveranitatea asupra micii insule Hans. Cum toate aceste țări sunt în NATO, aceste dispute nu au potențialul de a crea vreun conflict. Al doilea motiv de conflict este controlul asupra celor două rute de transport importante. Northern Sea Route, unde poate exista un conflict din cauza managementului rusesc, și North-West Passage. Cel de-al treilea motiv de conflict este reprezentat de demarcarea platformei continentale.

Activitățile din Arctic, precum și limitele suveranității teritoriale, sunt stabilite prin Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării  (UNCLOS - Law of the Sea), adoptată de ONU în 1989. Potrivit acesteia, fiecare stat de coastă are o mare teritorială care se întinde până la 12 mile nautice de la țărm, o zonă limitrofă de până la 24 de mile nautice față de țărm și o zonă economică exclusivă (EEZ), care nu se poate întinde până la mai mult de 200 mile nautice de țărm. În cazul disputelor teritoriale din Oceanul Arctic, ceea ce naște controverse între trei state este platforma continentală, definită drept o continuare naturală a teritoriului terestru care se poate întinde până la maxim 350 de mile marine de la țărm. Platforma continentală îi oferă statului suveran dreptul exclusiv de explorare și exploatare a resurselor naturale de sub ocean, de aceea fiecare țară are motive economice de a avea o platforma continentală cât mai mare. Apa oceanului rămâne însă o zonă liberă pentru navigația și pescuitul internațional.

Rusia a încercat să revendice Polul Nord în 2007 când, într-un gest simbolic, a plantat steagul rusesc pe fundul mării, iar comunitatea internațională a reacționat. Potrivit Convenției ONU privind dreptul mării, o națiune nu poate să își aroge unilateral dreptul asupra unei zone maritime, ci trebuie să înainteze o cerere către ONU. Ministrul canadian al Afacerilor Externe de atunci, Peter MacKay, a declarat că “nu te poți plimba prin lume și planta steagul tău undeva, nu mai suntem în secolul al XIV-lea sau al XV-lea”. Rusia a făcut demersuri către ONU în 2001, 2015 și 2021 pentru a-și extinde suveranitatea asupra a peste 1 milion de km2, aproximativ 70% din Oceanul Arctic. În solicitarea din 2021, zona cerută de Rusia este cu 100.000 km2 mai mare decât în cererile anterioare și se suprapune cu o parte din zona economică exclusivă a Canadei și Groenlandei (Danemarca). Într-adevăr, lucrurile s-au schimbat în secolul XXI în comparație cu epoca amintită mai devreme de ministrul canadian în ceea ce privește felul în care funcționează comunitatea internațională a statelor, însă nu s-au schimbat și factorii care îi motivează pe noii exploratori (cercetători științifici, companii care vor să investească în zone noi, state care desfășoare programe de cercetare sau investesc în infrastructură). Asemenea perioadei marilor cuceriri, Oceanul Arctic este teritoriu care se descoperă din ce în ce mai mult în fața lumii și, pe măsură ce stratul de gheață care îl acoperă se retrage, prezintă noi oportunități economice.

Zona Arctică este cea mai afectată de schimbările climatice, impactul fiind de trei ori mai rapid decât în restul regiunilor de pe glob. Este prognozată o diminuare anuală de 12,9% a suprafeței acoperite de gheață din Arctic, iar până în 2030 se preconizează că vor exista scurte perioade din vară în care nu vor mai fi zone acoperite cu gheață la Polul Nord. Retragerea calotei glaciare lasă loc pentru navigație, transport, activități economice și chiar turistice și face mai ușor accesul către resursele din zona Arctică. Iar resursele estimate sunt impresionante: aproape 13% din rezervele de petrol ale lumii, 30% din gazele naturale, minerale precum cărbune, fier, nichel, plumb, metale prețioase și aproximativ 10% din efectivul de pește din lume. Se estimează că în Groenlanda se găsesc aproximativ 25% din rezervele de metale rare ale lumii, iar exploatarea lor ar opri monopolul chinez. Pe măsură ce apele devin mai calde, mai mulți pești și viețuitoare marine vor migra către regiunea polară, iar activitățile de pescuit se vor intensifica.

Reducerea suprafeței înghețate a Oceanului Arctic duce la eliberarea unor căi maritime care eficientizează transportul dintre Asia, Europa și SUA. Dacă, urmând ruta clasică prin Canalul Suez, un transport între Asia și Europa durează 37 de zile, același transport ar avea nevoie de doar 22 de zile dacă s-ar desfășura prin Oceanul Arctic. Stăpânirea rutelor de transport din Arctic devine un obiectiv strategic important acum, când perspectivele din viitorul apropiat arată că acestea vor fi mai ușor de accesat și pentru o perioadă mai lungă din an. Două rute de transport principale există în prezent în zona polară: Northern Sea Route (NSR) sau Northeast Passage (Pasajul din nord-est), care se întinde pe aproximativ 4.800 km de-a lungul coastei Rusiei, și Northwest Passage (NWP - Pasajul din nord-vest), care trece prin nordul coastei canadiene. Prima rută este deja folosită pentru anumite perioade din an, în timp ce cea de-a doua este dificil de navigat, din cauza gheții și a strâmtorilor prin care trece. În perioada Războiului Rece, NSR era folosită doar în cazuri extreme. Ruta se deschide oficial în 1991, dar este considerată prea imprevizibilă și periculoasă de către companiile de transport maritim. După apariția unui raport al Arctic Council din 2009, Arctic Marine Shipping Assesment, care prezintă oportunitățile și provocările din Arctic, interesul pentru NSR crește, pentru că pare să devină mai ușor de accesat și mai puțin costisitoare. 

Figura 2: Rute de transport in Arctic. (c) ArcticPortal.org

În 2010 încep să aibă loc transporturi regulate între porturi europene și porturi asiatice, în special de hidrocarburi lichide, cărbune și fier. Este o perioadă destinată mai ales încercărilor, în care marile companii testează capabilitățile vaselor de a naviga prin apele reci ale Arcticului. Începând cu 2014, interesul față de NSR scade, după ce SUA și UE impun sancțiuni asupra Rusiei, ca urmare a ocupării Crimeei. Moscova făcuse investiții masive pentru a promova această rută și declarase că NSR este o prioritate națională pentru economia federației, iar acum părea că eforturile sale au fost în van. Intră însă în scenă China, care începuse să își manifeste interesul pentru noua cale de transport și să activeze în zonă prin compania COSCO Shipping. Între 2016-2019, 45% din traficul prin NSR este făcut de COSCO Shipping, urmat de câteva companii germane.  Alte companii europene din Olanda, Luxemburg și Belgia activează în această perioadă, în relație cu proiectele de energie și extracție din Golful rusesc Ob și Marea Kara. Majoritatea transporturilor se fac însă între porturi din nordul Rusiei și porturi europene, în timp ce transportul dintre Asia și Europa are loc în continuare prin rutele clasice care trec prin Canalul Suez și Strâmtoarea Malacca. Totuși, luând în considerare conflictele din Orientul Mijlociu și activitățile de piraterie de pe coasta Somaliei, precum și timpul mai scurt de transport în cazul folosirii rutei Arctice, NSR este o opțiune pe care tot mai multe companii o văd ca soluție de viitor, pentru că ar reduce timp și costuri și ar crește profitul companiilor.

Contextul de securitate după 2014

Cu excepția perioadei Războiului Rece, zona Arctică a fost privită drept o regiune a cooperării și a păcii. Prea ostilă pentru a putea fi stăpânită sau explorată cu ușurință, regiunea circumpolară a avut un statut special după destrămarea URSS, în care marile puteri au conlucrat în domeniile cercetării, economic, protecției mediului și protecției populațiilor indigene. Această unicitate descrisă de o viziune romanțată a regiunii a primit numele de “Excepționalismul Arctic”: o zonă apolitică, aflată în afara conflictelor internaționale, un spațiu al dialogului și al co-existenței. În octombrie 1987 ia naștere Inițiativa Murmansk, odată cu discursul lui Mihail Gorbaciov din orașul Murmansk, în care liderul URSS anunța că își dorește ca apele din nordul Uniunii Sovietice să devină o regiune de cooperare științifică și economică. Inițiativa se explică prin faptul că URSS avea nevoie de tehnologiile și expertiza vestică pentru a putea exploata resursele din Arctic, într-un moment de cumpănă pentru economia colosului sovietic. Gorbaciov propunea ca regiunea să devină o “zonă a păcii”, iar cooperarea în domeniile non-militare să crească. Până în acel moment, în special în prima perioadă a Războiului Rece, Oceanul Arctic fusese un teatru militar în care submarinele sovietice și cele americane se întreceau în întâietate, testau noi tehnologii și recorduri. Pentru americani, regiunea era folosită în strategia containmentului (îngrădirii), prin care SUA și aliații lor occidentali, puteri maritime (talasocratice) blocau URSS-ul, o putere continentală (telurocratică). Finalul Războiului Rece a însemnat pierderea importanței geostrategice a regiunii. Chiar dacă aici au rămas capabilitățile militare, inclusiv capabilitățile nucleare din perioada Războiului Rece, sfârșitul luptei dintre cele două mari superputeri a însemnat că statele din regiune se puteau concentra asupra altor probleme de securitate care deveneau mai stringente: de mediu, sociale și economice. În 1989, la inițiativa Finlandei se pun bazele unei cooperări între statele arctice pentru protecția mediului, Procesul Rovaniemi, iar doi ani mai târziu cele 8 state ratifică Arctic Environmental Protection Strategy, care va fi în vigoare până în 1996, când este înființat Consiliul Arctic.

Începând cu anul 2007, câteva evenimente importante transmit semnale că excepționalismul arctic ar începe să dispară și că zona va fi din nou disputată între marile puteri. În 2007, Rusia își pune un steag pe fundul mării, chiar la Polul Nord, și începe să folosească o retorică anti-vestică. În 2008, un studiu geologic al americanilor estimează că în Arctic există rezerve importante nedescoperite de petrol și gaz. Rusia își intensifică patrulele maritime din Arctic, iar după anexarea Crimeei din 2014 posibilitatea unui nou Război Rece nu mai pare doar o ficțiune. Chiar înainte ca Federația Rusă să își manifeste direct tendințele expansioniste în Crimeea, teoreticienii specializați în geopolitica spațiului polar discutau despre faptul că regiunea s-ar putea transforma dintr-un loc pașnic aflat la periferia lumii într-un centru al conflictului dintre puterile globale.

Foto: Steagurile membrilor permanenți ai Consiliului Arctic: 8 țări arctice și 6 organizații indigene. (C) Consiliul Arctic, 2017

Sunt însă și cercetători care cred că excepționalismul arctic va continua să existe, iar regiunea va rămâne un spațiu al cooperării. Un prim motiv pentru ca lucrurile să nu se schimbe este acela că, în realitate, statele arctice nu au de fapt prea multe resurse pentru care să se lupte. Rezervele neexploatate de petrol și gaze din Arctic se află în proporție de 85-90% în spațiul acoperit deja de EEZ – zonele economice exclusive ale statelor, iar suveranitatea asupra EEZ este clară. Resursele aflate la Polul Nord, în regiunea disputată, vor fi prea greu de exploatat din cauza condițiilor dificile de mediu, care vor face procesul mult prea scump sau periculos. Un al doilea motiv constă în multitudinea de structuri de guvernanță din Arctic, care sunt concepute să încurajeze cooperarea și să prevină conflictele, lucru pe care au dovedit că îl pot face după evenimentul din 2007. Iar al treilea motiv este nevoia continuă de cooperare în zonă, născută ca răspuns la mediul natural potrivnic.

După începerea războiului din Ucraina din 2022, în regiunea polară au avut loc schimbări de securitate și intensificări ale exercițiilor militare. Dacă Rusia controlează 50% din coasta Oceanului Arctic, toate celelalte șapte state arctice fac acum parte din NATO, după intrarea Finlandei și Suediei în Alianța Nord-Atlantică, și controlează cealaltă jumătate. Țările Nordice au desfășurat exerciții comune în cadrul NATO și și-au folosit expertiza pentru a îmbunătăți flancul nordic. De exemplu, în 2016 Norvegia a condus un exercițiu militars comun dintre Centre of Excellence for Cold Weather Operations al NATO și Norwegian School of Winter Warfare, iar Danemarca a investit 240 de milioane de dolari în capabilități de supraveghere de ultimă generație. În 2018, în cadrul summit-ului de la Bruxelles, a fost înființat Joint Force Command Norfolk, care are ca misiune apărarea liniilor de comunicații transatlantice, apărarea colectivă, răspunsul la situați de criză și operațiuni de protecție și descurajare a potențialilor adversari. În 2020, NATO începe cooperarea cu Danish Joint Arctic Command, cu scopul de a crește capacitățile de defensivă din Groenlanda și Insulele Feroe.

De cealaltă parte, Rusia crede că dominarea Arcticului este crucială. În 2018, Vladimir Putin a anunțat 12 proiecte naționale care să revitalizeze economia Rusiei, iar unul dintre acestea era accelerarea traficului prin Northern Sea Route, pentru a ajunge la 80 de milioane de tone de bunuri tranzitate până în 2024, prin investiția în noi facilități portuare, facilități de depozitare pentru petrol și gaze, drumuri care să conecteze zonele extractive de zonele portuare. Pentru a înțelege ambițiile Moscovei, în 2017 prin NSR au fost tranzitate 10,7 milioane de tone de bunuri. În scopul de a-și apăra interesele economice, Rusia a început să investească și în capabilitățile militare. Un raport al Comitetului de Apărare și Securitate al NATO din 2020, Russian Military Modernisation: Challenges Ahead for NATO Allies, arată că Rusia a început să investească masiv în modernizarea la scară largă a resurselor sale militare începând cu anul 2008. În 2020, Flota nordică a Rusiei a fost avansată și a primit statutul de district miliar, ceea ce arată că flancul nordic al țării, care cuprinde toată zona economică exclusivă rusească și Northern Sea Route, a devenit la fel de important precum celelalte granițe. Printre cele mai mari investiții făcute de Federația Rusă se numără achiziția de noi submarine cu rachete balistice Borei-II (SSBN), submarinul nuclear din clasa Yasen-M Kazan, care s-a alăturat submarinului similar Severodvinsk,  și Oscar II Belgorod, cel mai lung submarin din lume, care funcționează fără operator uman și poate transporta până la 8 torpile nucleare Poseidon. Investiții au fost făcute și în infrastructura din zona arctică a Rusiei: aproximativ 50 de baze și avanposturi din epoca sovietică au fost modernizate și repuse în funcțiune, iar 475 de structuri militare noi au fost construite începând cu anul 2012, conform declarațiilor oficialilor ruși, printre care baze militari, stații radar și porturi maritime. Cele mai importante investiții au fost făcute în Peninsula Kola și insula Novaya Zemlya.

Pentru a cunoaște viziunea strategică a marilor puteri din zona Arctică, vom analiza în episodul al doilea documentele care conțin viziunile de securitate ale Rusiei și NATO. În ultimele două decenii, aceste documente au fost actualizate la intervale scurte de timp, lucru ce dovedește rapiditatea cu care contextul din nordul îndepărtat și cel global se schimbă.

(va urma)

Raluca Dascălu este studentă la Masterul de Studii de Securitate al Facultății de Sociologie a Universității din București.