Oameni și locuri dragi – aventura unei excursii slujită numai de puterea amintirii

A evoluat, sub privirile mele, un tânăr care m-a surprins de la început printr-o voință neclintită și răbdătoare, dar și agresivă, privind viața cu o acută luciditate și cu asumarea răspunderii față de viitor, ajuns astăzi la vârsta maturității depline a bărbatului recunoscut ca un model de învingător, vertical și onest, într-o societate coruptă și guvernată de un analfabetism funcțional viclean. Acest învingător înzestrat și cu vocația familiei cuprinzătoare, cu soția lui Irina, familie în care m-am aflat recunoscător și eu, deși ne desparte nici mai mult, nici mai puțin decât aproape o jumătate de veac, m-a convins într-o bună zi să răspund unei invitații repetate stăruitor, după pandemie, de un prieten de care m-a legat și mă leagă biografic o frăție de suflet și de cruce, creator inspirator al unui rai aflat pe malul Mării Negre, și astfel m-am lăsat condus, nevăzător fiind,  într-o excursie, cum am spus în titlul acestei tablete slujită numai de puterea amintirii.

Am reușit, astfel, să redescopăr împreună cu soția mea și fiica mea Alexandra un univers de care am fost îndrăgostit ani de-a rândul, un univers și astăzi invadat de o mare de flori și arbuști exotici și statui de marmură și bronz și accesorii decorative, strânse cu o fericită inspirație și așezate sub cerul sufocat răcoritor de briza Mării Negre.

Am mângâiat, zile la rând, tot acest univers cu degetele tremurânde și mi le-am închipuit, paradoxal, odihnitor cu puterea amintirii.

A fost și cu acest prieten de o viață, gazda noastră, o răscolitoare, pentru mine și familia mea și mai tinerii mei prieteni care m-au smuls din cuibul singurătății bucureștene, a fost – repet – o răscolitoare întoarcere în timp, începând din anii când, redactor fiind la Radio, am luat un interviu marelui maestru al cuvântului românesc, Mihail Sadoveanu.

Prietenul de pe malul Mării Negre a fost astfel redescoperit de mine și ca un arhivar tenace, oferindu-mi fotografii, scrisori și cărți cu dedicație de care uitasem la vârsta mea nonagenară.

Atunci, în acele zile, mi-am amintit și de un loc atât de drag mie încât în viață l-am pus alături de Râmnicu Vâlcea în care m-am născut și de Slătioara în care am crescut și acest loc se numește Balcic.

Prietenul tânăr m-a îndemnat cu dragostea lui față de mine să facem un drum măcar de două zile și la Balcic, să stăm la hotelul francez Mistral, alături de hotelul american Hemingway, pe malul Golfului de Argint, nemurit pentru scriitori și pictori și mari oameni politici români de către Regina Maria prin castelul ei jucărie cu minaret și capela în care a cerut să fie zidită inima acestei mari regine.

Astfel, cu puterea minții, „am văzut” și marea Golfului de Argint și vapoarele care se aflau în larg, așteptându-și intrarea în port, și am ascultat, dimineața la ora 6, calmul ființei Mării Negre, care era atât de liniștită și cu briza căreia m-am lăsat îmbătat în dimineața când din balcon priveam altă dată răsăritul soarelui.

Așa s-a încheiat, întorcându-mă acasă, în cuibul bucureștean, trecând granița prin Silistra cu bacul plutitor deasupra Dunării.

A fost, repet, o aventură care ne-a încurajat pe mine și pe ai mei să privim ,astăzi, când apare această tabletă mărturisitoare, să privim cu mai mult curaj în viitor.