O perspectivă sociologică asupra tranziţiei postcomuniste

Sfârşitul neaşteptat al comunismului în Europa Centrală şi de Est a pus o problemă de-a dreptul provocatoare atât pentru decidenţii politici, cât şi pentru cercetătorii spaţiului postcomunist.

Şi pentru unii, şi pentru alţii era limpede ce trebuia făcut: ţările foste comuniste trebuiau înscrise pe o traiectorie care duce spre capitalism, spre un model de dezvoltare politică şi economică identic ţărilor din Occident. În această primă fază vorbim despre o abordare teleologică a tranziţiei: tranziţia ca finalitate.

Schimbarea fundamentală produsă în anul 1989 în ţările Europei Centrale şi de Est a declanşat nenumărate controverse în ceea ce priveşte „filosofia” tranziţiei, mijloacele şi resursele care trebuiau mobilizate, rolul actorilor politici, sociali şi economici angrenaţi în implementarea reformelor, costurile sociale şi economice care trebuiau asumate de elitele politice şi suportate de populaţie.

Pentru sociologul Dumitru Sandu, tranziţia reprezintă o schimbare care îşi are originea în criza ţărilor socialiste din anii ’80 şi este compusă dintr-o succesiune de situaţii intermediare între două stări de relativ echilibru, „identificabile prin experienţă, cunoaştere sau proiect”[1]. Pentru a înţelege mai bine care sunt resorturile intime ale tranziţiei postcomuniste, demersul propus de Sandu „sparge spaţiul social” într-o mulţime de „sub-spaţii” unde pot fi surprinse experienţe umane asociate cu satisfacţia şi nemulţumirea, cu optimismul, încrederea, toleranţa, religiozitatea, antreprenoriatul, migraţia etc.

Pentru o mai bună clarificare a conceptului de „tranziţie”, Dumitru Sandu operează distincţia între „tranziţie” şi „reformă”. Tranziţia şi reforma reprezintă două perspective asupra aceluiaşi proces de schimbare structurală de la economia de piaţă şi organizarea de tip totalitar la societatea deschisă bazată pe economie de piaţă şi democraţie politică. Însă, „abordarea de tip reformă” urmăreşte evoluţia schimbărilor din perspectiva unui proiect asumat de elita puterii în virtutea unui scop bine conturat: „societatea bunăstării bazată pe libertate şi concurenţă”. Un concept aproximativ celui de „tranziţie ca abordare” îl întâlnim şi în lucrarea O analiză critică a tranziţiei a sociologului Cătălin Zamfir: „tranziţia ca teorie” sau de „paradigma tranziţiei”.[2]

Sociologul Dan Chiribucă pledează pentru ca raportarea la perioada comunistă să devină un „cadru de referinţă secundar”, deoarece există tentaţia unor abordări ideologizante.[3] Pentru Dan Chiribucă, „comunismul este relevant doar ca variantă de traseu ce a generat un set specific de consecinţe, şi nu atât ca fiind o condiţie de stare a societăţii la un moment dat”. Tranziţia postcomunistă trebuie abordată din perspectiva unui proces mai amplu de modernizare a societăţii,  care se caracterizează prin existenţa unui clivaj între structurile formale şi cele informale ale societăţii, la începuturile ei predominând informalul.

Mecanismele informale continuă să domine politica după comunism, chiar şi după aderarea ţărilor foste comuniste la NATO şi Uniunea Europeană. Legile şi reglementările sunt percepute de cetăţeni ca secvenţe ale unui sistem hiperbirocratizat, accesibil doar celor care sunt poziţionaţi cel mai bine la vârful politicii şi structurilor care depind de aceasta. Conexiunile cu reţelele de putere controlate de elitele postcomuniste a asigurat o componentă esenţială a succesului personal şi de grup în perioada de tranziţie.

Tranziţia a urmărit garantarea caracterului structural şi a ireversibilităţii trecerii de la dictatură la democraţie, de la economia de comandă la economia de piaţă. În cele mai recente abordări se vorbeşte despre „post-tranziţie” ca despre etapa istorică în care ţările postcomuniste devin veritabile societăţi deschise cu democraţii consolidate şi economii de piaţă care pot face faţă cu succes concurenţei economiilor din spaţiul Vechii Europe. Ca delimitare temporală, post-tranziţia debutează odată cu aderarea ţărilor ex-comuniste în Uniunea Europeană şi se finalizează în momentul în care aceste ţări sunt integrate pe deplin în selectul club european.

Iniţial, tranziţia postcomunistă a demarat pe un uriaş val de optimism social care a însoţit afirmarea libertăţilor şi creşterea nivelului de bunăstare individuală. După momentul de efervescenţă postrevoluţionară a urmat o perioadă în care noile regimuri aveau să se confrunte cu duritatea realităţilor economice şi sociale şi, mai ales, cu inerţia moştenirii sistemului comunist. Treptat, valul iniţial de optimism a fost urmat de un val de dezamăgire şi neîncredere în capacitatea guvernelor postcomuniste de a gestiona tranziţia într-o direcţie care să producă satisfacţie pentru majoritatea populaţiei. Constrângerile politice şi lipsurile acumulate în ultimii ani de comunism au fost amplificate de frustrările generate de consecinţele sociale ale reformelor economice necesare a ceea ce s-a numit „marea transformare” de la comunism la capitalism.

Confruntaţi cu dificultăţile economice, cetăţenii eliberaţi de comunism se aşteptau ca viaţa lor să cunoască o schimbare substanţială în bine. Din nefericire pentru mulţi dintre aceştia, bunăstarea mult-dorită va veni peste mulţi ani, când deja resemnarea se va fi aşternut în sufletele lor, iar pentru alţii nu va veni niciodată. Pentru cei mulţi afectaţi de tranziţia democratică şi reformele economice aferente nu rămâne decât să se consoleze cu ceea ce spunea J.-F. Revel în Revirimentul democraţiei: „Că eşti sărac sau bogat, oricum e mai bine să fii ce eşti într-o democraţie decât într-o dictatură”.[4] Însă, după cum vom vedea, deprecierea economică exprimată în termeni de bunăstare personală va influenţa semnificativ gradul de încredere a cetăţenilor în reformele promovate. Nostalgia după comunism este un fenomen reflectat şi în barometrele de opinie publică.

De la aşteptări la rezultate efective va urma un drum lung presărat cu restructurări economice, reformări în toate domeniile vieţii sociale însoţite de tensiuni, convulsii şi conflicte sociale şi politice. Uniformizării societăţii comuniste i-a luat locul o fragmentare socială accentuată. Societatea civilă se va cristaliza în timp şi va evolua de la rolul de oponent şi critic al politicului la un partener al acestuia. Creşterea nivelului de trai se va realiza treptat, deşi multe segmente sociale vor rămâne dezavantajate din punct de vedere economic şi, chiar, în afara sistemului de protecţie socială.

Notă: articol extras şi prelucrat din vol. Ciprian Iftimoaei, Despre securitate, consolidare democratică şi bună guvernare. România în context regional, Editura LUMEN, Iaşi, 2015.

[1] Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

[2] Cătălin Zamfir, O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi „după”?, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

[3] Dan Chiribucă, Tranziţia postcomunistă şi reconstrucţia modernităţii în România, Editura Dacia, Eikon, Cluj-Napoca, 2004.

[4] Jean-François Revel, Revirimentul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.