O învăţătură a lui Cato cel Bătrân

Cato cel Bătrân, Înţeleptul, spunea, mi se pare, dar s-a uitat cu desăvârşire: „Mai degrabă prefer ca oamenii să se întrebe de ce nu am o statuie, decât să se întrebe de ce am una.“

Sunt azi şi la noi în atâtea forumuri personaje înţepenite până la o sută de ani în jilţuri diriguitoare, rămase aşa uitate şi uitându-se uneori şi ele însele aşa şi ţinându-se cu amândouă mâinile de braţele jilţului, devenind statuia despre care vorbea Cato Înţeleptul, lipsite cu alte cuvinte de demnitatea de a face loc viitorimii.

Eu nu voi întreba totuşi niciodată de ce au aceştia statuia în care s-au transformat şi ei înşişi.

La 14 octombrie anul acesta, 2017, împlineşte 88 de ani Niculae Gheran romancierul, istoricul literar, memorialistul, editorul şi binecunoscutul autor al unui monument unic în literatura şi în cultura română, ediţia definitivă, repet, unică, a întregii opere a lui Liviu Rebreanu – 23 de volume (plus două).

Niculae Gheran n-a vrut niciodată un premiu, nu l-a cerut, nu l-a cerşit, a refuzat de curând până şi nominalizarea în cârd la o distincţie literară.

El este, cum ziceam, autorul unui monument literar: ediţia definitivă, unicat în literatura română, a întregii opere a celui mai mare prozator român, romancierul, nuvelistul, dramaturgul, cronicarul literar, cronicarul de teatru, directorul Teatrului Naţional de două ori în veacul XX, creatorul de reviste literare, de actor, de regizor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, memoraristul, epistolerul etc., etc., etc., etc., repet: 23 volume.

La încheierea monumentului, volumul al 23-lea, cu pălăria în mână, Niculae Gheran a bătut la toate uşile la care se putea bate în speranţa tipăririi cărţii, fără nici un rezultat, şi nici de la Academia Română!

Printr-o întâmplare am ieşit înaintea lui şi astfel, fără niciun ajutor de la vreo instituţie sau organizaţie anume obştească, Fundaţia Naţională pentru Civilizaţie Rurală „Nişte ţărani” a subvenţionat ea, ca un făcut, acest volum, închinat operei celui mai de seamă scriitor român inspirat de lumea ţărănească.

Academia ar fi putut, cred, şi s-ar fi onorat chiar, să-l poftească pe Niculae Gheran la 88 ani într-un jilţ al ei, în care eu nu mă întreb - îngrijorat după înţelepciunea lui Cato cel Bătrân - cum stă cineva sau altcineva.

Tot anul acesta, la 28 septembrie, a împlinit 86 de ani profesorul universitar doctor Valeriu Râpeanu, criticul şi istoricul literar şi editorul şi îngrijitorul operei lui Nicolae Iorga şi al operei lui Gheorghe Brătianu, ca să nu mai spun editorul în timpuri grele al operelor fundamentale ale unor Gr. Cantacuzino, C.Rădulescu-Motru, Victor Papacostea, Alice Voinescu, Radu Rosetti, Ioan Lupaş, N. Baltazar, Mircea Florian !

Nu s-a aflat nici pentru el un jilţ care ar fi onorat de asemenea înaltul forum.

Să mai amintesc pe pictorii Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu şi Zamfir Dumitrescu, septuagenari, ale căror opere au intrat în istoria artei plastice româneşti sau pe criticii de artă Radu Varia şi Grigore Arbore.

Se pare că – dacă nu cumva eu sunt un mistic întârziat – un spirit spelb, întruchipând cea mai rotundă mediocritate cu putinţă, domină de mulţi ani viaţa noastră culturală şi nu numai academică, ocupând şi astăzi fotolii de preşedinte de secţie, de fundaţie, de director de institut, de consilier aulic, unde cu gândul nu gândeşti.

O asemenea împrejurare care consolidează o nefericită tradiţie pare să justifice până astăzi şi respingerea acum 100 de ani a candidaturii lui Caragiale la fotoliul de membru al Academiei Române.

Clipa se bucură astăzi să spună, din acest colţ de pagină, LA MULŢI ANI! lui Niculae Gheran şi lui Valeriu Râpeanu!