O iluzie întrupată
0Un personaj plin de încredere în el domină vasta piață San Martín din Buenos Aires, într-un perimetru definit de o eleganță perfect echilibrată. De la cei 120 de metri înălțime, blocul Kavanagh, tipic produs al Art Deco, exprimă cu mândrie porteña (demonim pentru locuitorii din Buenos Aires) voința unei femei din protipendada secolului trecut.
În 1910, tânăra Corina Kavanagh, fiica unei bogate familii de origine irlandeză, trăia o iubire cu Félix Anchorena Castellanos, un membru al familiei aristocrate Anchorena, a cărei reședință de inspirație pariziană, Palatul San Martín, se afla în piața cu același nume. Stabiliți în Argentina în secolul al XVIII-lea, acești prosperi latifundiari dobândiseră rapid notorietate, printre altele, numele lor fiind menționat în celebrul poem epic argentinian Martín Fierro (1872). Tot în secolul al XIX-lea apărea expresia „más rico que Anchorena“ – „mai bogat decât Anchorena”. Iar azi, una dintre străzile renumite ale capitalei argentiniene poartă același nume. Pentru autoritara și vanitoasa María Mercedes Castellanos de Anchorena, relația fiului său cu Corina Kavanagh, a cărei avere nu era însoțită de niciun titlu nobiliar, reprezenta o mezalianță. I-a pus capăt fără ezitare, profitând de absoluta docilitate a lui Félix. Resemnată, Corina avea să dispară din proximitatea familiei Anchorena timp de aproximativ două decenii.
În 1934, ea cumpăra vastul teren aflat între Palatul San Martín și Biserica Preasfântului Sacrament, construită în 1920, la ordinul Maríei Mercedes. (Profund catolică, familia Anchorena ținuse ca biserica, vizibilă integral de la ferestrele reședinței, să fie locul de veci al membrilor săi.) În doar un an și două luni, din ordinul Corinei, care vânduse trei moșii pentru a cumpăra terenul, avea să se construiască un edificiu cu 30 de etaje și 105 apartamente, cinci scări și douăsprezece ascensoare. Blocul avea, de asemenea, sistem telefonic și piscină și era prima clădire din Argentina care se bucura de un sistem central de aer condiționat. Până în 1954, a fost cea mai înaltă clădire din America de Sud. Corina Kavanagh a locuit, până în 1948, într-un apartament care, având o suprafață de 700 mp, ocupă întreg etajul 14. Principala terasă este imortalizată în fotografii ale anilor ’30-’40, etalând un bun-gust astăzi alungat de nefericite formule de design interior. Anul trecut, proprietarul actual, lordul englez Alain Levenfiche, l-a pus, din nou, în vânzare, după ce, timp de câțiva ani, redusese treptat prețul de la 7,9 milioane la 2,9 milioane de dolari.
Cea mai atrăgătoare caracteristică a blocului nu este declararea sa drept monument istoric național, și nici înscrierea în lista Patrimoniului Mondial UNESCO, ci învăluirea sa în aburul legendei. Decenii la rând s-a spus că ridicarea sa a reprezentat perfida răzbunare a unei femei obligate să renunțe la iubirea din tinerețe. Moștenitoarea familiei Kavanagh se asigurase că el avea să camufleze în mare parte imaginea Bisericii Preasfântului Sacrament. Istoricul Eduardo Lazzari, renumit, la Buenos Aires, pentru vizitele ghidate la cele mai importante obiective ale orașului, subliniază însă că în 1936, anul inaugurării blocului, María Mercedes murise de 16 ani, iar restul familiei Anchorena nu mai locuia în Palatul San Martín. Că decizia Corinei a fost sau nu dictată de răzbunare e puțin relevant. Ea a dat naștere unei șarmante legende urbane, menționate în numeroase articole de presă și cronici. Până astăzi, privitorul este nevoit să se apropie de clădire, parcurgând Intrarea Corina Kavanagh, pentru a putea zări o parte din biserică. Din majoritatea unghiurilor, ea rămâne ascunsă. E tentant să ne imaginăm reacția unui descendent al familiei Anchorena aflat în această situație.
Corina Kavanagh, care s-a căsătorit de trei ori, ultimul soț fiind Gustavo Casares, unchiul matern al lui Adolfo Bioy Casares, nu a avut copii. A murit în 1984, la 94 de ani și odihnește în celebrul cimitir Recoleta. De-a lungul anilor, în blocul proiectat din dorința sa au locuit un ministru, un ambasador, diverși antreprenori, precum și doi renumiți jurnaliști argentinieni.
În octombrie, primăvara porteña își trimite culorile și aromele, zăbovind leneș printre trupurile salcâmilor pe care Borges îi pomenea în poezia Piața San Martín, și plecându-se în fața triumfului violet al copacilor de jacarandá ce acoperă poalele blocului Kavanagh.
______________________
Note bibliografice:
Justina Irimia, Ultimul tango la Buenos Aires – O metropolă exotică pe înțelesul tuturor, ediție revizuită și adăugită, ed. Eikon, 2023, p. 31.
Se încarcă comentariile...
