O cronică tragică

Celebra poveste de iubire dintre Paolo Malatesta și Francesca da Rimini a cunoscut numeroase abordări artistice, cu precădere în secolul al XIX-lea. Este renumită pânza din 1854 a pictorului romantic olandezo-francez Ary Scheffer, care imaginează umbrele celor doi iubiți damnați așa cum se înfățișează lui Dante și Virgiliu. În mod previzibil, și Dante Gabriel Rossetti a fost atras de această istorie medievală pe care a descris-o într-un triptic ce surprinde primul sărut al iubiților, privirile pline de uimire și compasiune ale lui Dante și Virgiliu, respectiv reprezentarea lui Paolo și a Francescăi înlănțuiți în chinul etern. Ingres preia, de asemenea, tema, într-o pictură din 1819. În viziunea sa, scena cunoaște o amplă dinamică – sunt redate simultan primul sărut, căderea cărții vinovate de nașterea iubirii și intervenția fatală a soțului/fratelui înșelat. Esența istoriei celor două personaje consacrate de Dante se înfățișează, astfel, privitorului într-o imagine concentrată în care lumina și culorile calde prevalente transmit ultimele pulsații ale vieților pe care sabia le va curma.

În unica sală dedicată picturii secolului al XIX-lea, din generoasa Accademia Carrara de la Bergamo, o operă demnă de o ilustrație pentru un roman de Zola domină un întreg perete. Pe pânza măsurând 98 x 227 cm, dispusă pe lățime, moartea a cucerit încăperea în centrul căreia, prăbușiți pe un pat acoperit de o cuvertură din mătase, Paolo și Francesca sunt două trupuri inerte care acum doar câteva clipe răsuflau pentru ultima dată. Pictorul italian Gaetano Previati (1852–1920) aduce scena în contemporaneitate. Tinerii poartă haine tipice celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, iar interiorul aparține aceleiași epoci. Culorile reci ale costumelor și ocrul intens al cuverturii patului dau naștere unui registru crud care, fără a avea elemente denotativ naturaliste (nicio picătură de sânge, nicio urmă a vreunei zvârcoliri nu își fac apariția), transmite bruta realitate odată cu prima privire a vizitatorului intrat în sală. O posibilă piesă de mobilier creează un fundal întunecat și nedefinit care potențează atmosfera tenebroasă. Lumina se așază pe chipul Francescăi, dezvăluind trăsăturile înghețate în angoasa morții. Sub adierea unui portret de personaj mitologic și părând să aștepte atingerea măștii mortuare, chipul se dezvăluie plenar în contrast cu chipul ascuns al lui Paolo. Străpuns de sabia fratelui său, aceeași care i-a ucis cumnata adulteră, tânărul pare să-și fi aflat ultimul refugiu pe pieptul femeii de care, potrivit textului medieval, nu îi va fi dat să se despartă pe vecie. Brațul stâng al Francescăi, încremenit în apropierea inimii, descrie ultimul gest cu care a încercat să se apere de violența loviturii.  

Spre deosebire de numeroși pictori ce redau personajele ca eterice trupuri supuse chinurilor infernale, Previati propune acest avatar încărcat de o dimensiune carnală aproape neverosimilă și totuși nu excesivă. Imaginat într-un budoar de la 1887, străin de protocolul medieval, cuplul cunoaște un sfârșit la fel de tulburător precum pasiunea imorală căreia, invocând fatalitatea, nu i s-a putut opune.

„Spre-a pierde timpul stam ca să cetim/de Lancelot, cum l-a-ncurcat iubirea,/noi singuri doi și făr’ să bănuim./ Făcu să ne privim ades, cetirea,/ și ne-am surprins cu-obraz descolorat,/ ci-un punct făcut-a să ne pierdem firea./ Cînd am cetit cum zîmbetu-așteptat/ de mult, amantul și-l sărută-n fine,/ atunci, în tremur tot, m-a sărutat/acest ce-acum în veci va fi cu mine.”1 Iată candida mărturisire a Francescăi, pe care Dante o ascultă cutremurat!

Sub semnul aceleiași resemnări se află opera lui Previati. Surprinse în deliciul iubirii interzise, trupurile se abandonează duhului morții, sub pecetea poveștii lui Lancelot... sau a oricărui alt verdict emis de Parce. Nici cartea, și nici ucigașul nu sunt reprezentați, așa cum este cazul în pânza Moartea Francescăi da Rimini și a lui Paolo Malatesta, semnată de francezul Alexandre Cabanel în 1870. A specula că Previati alege să redea, simbolic, imaginea unui cuplu anonim ar fi facil. Însă impactul necruțător al scenei o înscrie printre ilustrațiile care astăzi, când societatea întreține un cult exagerat al trupului și al fiziologiei, fac să zăbovească privirea, oricât de solicitată ar fi de fluxul epuizant de imagini care i se desfășoară dinainte. Pictura de la Accademia Carrara nu e o simplă întruchipare a macabrului. Dincolo de compasiunea și reflecția pe care le provoacă, ea relegă vina adulteră și esența mortală a apropierii nepermise pe un tărâm invizibil, a cărui umbră se ascunde printre valurile perfectei armonii a formelor și a culorii.

https://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/10/dante-divina_comedie1.pdf (trad. George Coșbuc)