Nouă bătălie pentru Iran: Lolita, mass-media, monarhiști și sistemul politico-militar intern

Protestele care au izbucnit la Teheran pe 28 decembrie 2025 și s-au răspândit rapid în tot Iranul au fost declanșate de o nemulțumire specifică: prăbușirea monedei țării, rialul (tomanul).

Devalorizarea monedei în Iran nu este niciodată doar o chestiune tehnică; aceasta crește rapid prețurile și reduce puterea de cumpărare, mai ales având în vedere că multe salarii sunt stabilite anual. În decembrie 2025, când valoarea rialului a scăzut cu 16% – cu o depreciere totală de aproximativ 84% în ultimul an – inflația a atins o rată anuală de 72%, aproape dublu față de media recentă. Încercarea președintelui Masoud Pezeshkian de a impune reformele economice mult amânate a amplificat presiunea.

Bugetul propus pentru noul an iranian (care începe pe 20 martie 2026), prezentat parlamentului în noiembrie 2025, a fost mai restrictiv decât se aștepta. Taxele urmau să crească de la 42% la 57%, reflectând scăderea anticipată a veniturilor din petrol. În același timp, salariile din sectorul public urmau să crească cu mai puțin de jumătate din rata inflației proiectate de guvern, de 46%, pentru anul următor. Deși parlamentul a atenuat ulterior lovitura, reducând taxa pe valoarea adăugată propusă de la 12% la 10% și dublând creșterea salariilor, mesajul de austeritate fusese deja transmis. Austeritatea este greu de acceptat în orice circumstanțe, însă ea devine combustibil politic într-o societate care consideră corupția oficială ca fiind omniprezentă și se confruntă constant cu unele crize economice. Însă protestele din Iran nu reflectă doar disperarea economică a populației, ci și tensiunea dintre neîncrederea în reforma internă și teama de presiuni externe.

Statul se confruntă cu cea mai gravă criză de la Revoluția Iraniană din 1979 – această criză nu provine dintr-un singur protest sau o confruntare externă, ci dintr-o convergență a epuizării interne, a fragmentării elitei și a eșecului strategic. Clasa conducătoare rămâne, cel puțin deocamdată, la putere, dar este din ce în ce mai deconectată de societate și nesigură de propriul viitor, la fel cum era și șahul Mohamed Reza Pahlavi în ultimii săi ani de conducător al Iranului.

Întrebarea nu mai este dacă sistemul este sub presiune, ci dacă va reuși să își păstreze coerența internă necesară pentru a supraviețui. Dacă va cădea, ar putea Iranul să se angajeze în sfârșit pe o cale către reforme și o variantă regional de democrație, sau puterea se va muta pur și simplu de la clerici la generali, printr-o lovitură de stat condusă de membrii Gărzilor Revoluționare? Alternativ, riscă țara să alunece într-o instabilitate prelungită? Și dacă Statele Unite și Israelul intervin militar, ce lanț de consecințe ar putea urma – pentru Iran, regiune și întregul sistem internațional?

“Citind Lolita în Teheran”

Istoria contemporană a Iranului a fost strâns legată de valuri recurente de proteste de amploare, de la cele care au precedat Revoluția Constituțională (1905-1911), Revoluția din 1978-1979, până la numeroase demonstrații cu revendicări variind de la cele incrementale la unele radicale, cu o serie de cauze, precum cele sociale, politice sau economice.

Revoltele declanșate în decembrie 2025 reprezintă cel mai mare – și potențial cel mai semnificativ –  val de proteste de după Mișcarea Verde din 2009. Noile mișcări sociale au stârnit încă din primele zile speculații în mass-media despre ‘căderea regimului’, fie sub presiunea străzii sau chiar în urma unei lovituri de stat, fie în urma unei intervenții străine. Totuși, răspunsul guvernului a fost diferit de valurile anterioare de proteste. În timp ce conducătorii iranieni s-au grăbit să înăbușe Mișcarea Verde din 2009 și revolta “Femeie, Viață, Libertate (Zan, Zendegi, Azadi)” din 2022, de data aceasta, forțele de securitate au reacționat lent, pe măsură ce protestele s-au intensificat.

Istoria oferă o paralelă tristă. La sfârșitul anilor 1970, o coaliție disparată de migranți urbani, negustori din Marele Bazar din Teheran (unde protestatarii se ciocnesc acum cu poliția), intelectuali, politicieni de stânga și conservatori religioși s-au unit împotriva șahului. Victoria lor a fost modelată nu doar de nemulțumirea internă, ci și de greșelile de calcul internaționale. Guvernele occidentale, dornice să evite haosul și influența sovietică, l-au considerat pe ayatollahul Ruhollah Khomeini o alternativă stabilizatoare. Rezultatul a fost una dintre marile erori strategice ale Războiului Rece. Astăzi, logica istoriei s-a inversat. Aceleași grupuri sociale care au contribuit la aducerea regimului clerical la putere au devenit cei mai vocali adversari ai săi. Fundamentele economice ale Republicii Islamice s-au erodat iremediabil, afectând practic fiecare segment al societății. Moneda iranienă s-a prăbușit; clasa de mijloc a fost golită de viață; generațiile mai tinere sunt lipsite de speranță și nu văd nicio cale reală spre progres. Populațiile rurale și din orașele mici – cândva susținătoare de încredere ale elitei politice – se confruntă acum cu șomajul, degradarea nivelului de trai și scăderea capacității de răspuns a statului. În plus, rețelele de socializare le-au pus în contact direct cu lumea și mass-media occidentală.

Totuși, economia în sine nu explică întregul tablou al vulnerabilității regimului și criza curentă. Ceea ce distinge momentul actual este o prăbușire profundă a legitimității și cererea tot mai mare a oamenilor pentru o schimbare de regim. Iar din acest punct de vedere, determinarea femeilor a fost mereu un catalizator pentru societatea iraniană. Femeile iraniene se luptă de aproape 150 de ani pentru libertate și egalitate. Chiar cu câțiva ani înainte de Seneca Falls (convenția din 1848 care a lansat mișcarea pentru drepturile femeilor în Statele Unite), o femeie din Iran și-a smuls vălul și a rostit un discurs erudit în fața unui public uluit.

Determinarea femeilor a fost mereu un catalizator pentru societatea iraniană. „Jos cu asupritorul, fie că este Șah sau Lider Suprem! (Marg bar setamgar, che shāh bāshe che rahbar!)” – se aude din nou pe străzile orașelor. Trimiterea nu este întâmplătoare. Pe 8 ianuarie 1936, Șahul Reza a emis un decret – Kashf-e hijab (‚Dezvelirea’) – prin care interzicea purtarea în public a vălului islamic. Chiar și femeile creștine și evreice din Iran au considerat la acea vreme că interzicerea acoperirii capului în public era o încălcare a drepturilor.

În 1979, multe femei iraniene – motivate de sentimente antiimperialiste și de speranțele de reformă politică – l-au susținut pe ayatollahul Ruhollah Khomeini. Dar odată ajuns la putere, regimul său a instituționalizat rapid codul vestimentar și erodarea drepturilor civile. Astfel, femeile au devenit cele mai consecvente și curajoase critice ale regimului. Grupuri de femei au scandat cu mult curaj „Jos Khomeini,” la mai puțin de trei săptămâni după ce acesta revenise de la Paris în Iran și și-a declarat dorința de a institui purtarea obligatorie a vălului în noul stat revoluționar.

Ele au transformat rezistența cotidiană într-o forță politică națională. Protestele „Femeie, Viață, Libertate”, care au început în septembrie 2022, nu au fost o anomalie, ci punctul culminant al deceniilor de sfidare. Azar Nafisi a descris acest tip de rebeliune liniștită în cartea Citind Lolita în Teheran, unde femeile se adunau în apartamente private pentru a citi romane interzise, ​​nu pentru că literatura putea răsturna un regim, ci pentru că putea păstra o viață interioară pe care statul nu o putea coloniza. Republica Islamică a înțeles întotdeauna pericolul unor astfel de spații. O femeie care citește fără permisiune, asemenea unei femei care iese pe stradă fără hijab, demonstrează că autoritatea are limite.

Foto: 8 Martie 1979, protestul femeilor din Teheran. Sursă foto: CBS.

A fi sau a nu fi Șah

Pentru a înțelege cum a ajuns Iranul aici, trebuie să renunțăm la falsele abordări maniheiste dintre ‘Șah și Liderul Suprem’ sau ‘tirania seculară și tirania religioasă’. Catastrofa nu este faptul că Iranul a trecut de la monarhie la teocrație, ci că i s-a refuzat în mod repetat suveranitatea democratică. În 1979, sintagma „Allah-hu-Akbar!,” scandată pe străzile din Teheran, a devenit cunoscută drept un fel de strigăt de luptă fundamentalist musulman, exprimat în fiecare film cu teroriști produs la Hollywood și la fel de notoriu precum infamele ultime cuvinte ale teroriștilor din 11 septembrie 2001. Dar acel „Dumnezeu este mare!” strigat de iranieni în 1979 precede percepția pe care o avem acum despre fundamentalismul islamic, pentru că vine dintr-o perioadă în care nu existau grupări precum Hezbollah, Hamas, Al Qaeda, Jihadul Islamic sau talibanii, pe vremea când Organizația pentru Eliberarea Palestinei era încă o organizație seculară și puțini occidentali auziseră de Frăția Musulmană. Pentru populația iraniană, majoritar șiită, acel strigăt a însemnat revolta împotriva unui regim autoritar impus cu forța de Occident. Un regim care după normele vestice era democratic doar pentru că era secular și dispus să facă diverse concesii cancelariilor din vest, în special companiilor petroliere britanice și celor americane. Odată cu îndepărtarea șahului Mohamed Reza Pahlavi, iranienii au votat în marea lor majoritate înființarea unei Republici Islamice; chiar stânga tradițională și laică, oponentă a regimului lui Pahlavi, a admis că fără acel slogan revoluția nu ar fi fost posibilă.

La 46 de ani de la Revoluția Iraniană, pe fondul noilor mișcări sociale, ideea unei monarhii este pusă din nou în discuție. Însă nu de protestatarii de bona fide, ci mai degrabă de o parte a diasporei iraniene, în special a celei din Marea Britanie, Canada și SUA, de o parte a presei și a lobby-ului organizațiilor anti-iraniene. Însă fiul șahului este un străin pentru iranienii obișnuiți, așa cum a fost Ahmad Chalabi pentru irakieni în 2003, iar implicarea sa nu indică cu adevărat popularitatea de care susține că se bucură ci, mai degrabă „un deget în ochii regimului” din partea protestatarilor. Unele voci insistă asupra unei posibile întâlniri între Donald Trump și Pahlavi Jr., chiar dacă președintele american a declarat în podcastul „The Hugh Hewitt Show” că „în calitate de președinte, nu ar fi potrivit să se întâlnească cu el”. Comentariile lui Trump semnalează că SUA nu au susținut oferta lui Pahlavi de a ‚conduce o tranziție’ în guvernarea Iranului, în cazul în care sistemul actual se prăbușește.

O altă parte a diasporei respinge vehement orice idee monarhică, însă protestele acestui segment nu prea își găsesc reprezentare în presă. Pe 10 ianuarie, grupuri de imigranți iranieni au ieșit pe străzile din Berlin și Stockholm, în semn de susținere a protestelor din țara lor natală. Nu au existat steaguri ale monarhiei și niciun slogan în favoarea lui Pahlavi. A fost o prezență clară, de la bază, de jos în sus, care a susținut libertatea, egalitatea și dreptul la protest. Cu toate acestea, imaginea dominantă din mass-media, atât în ​​publicațiile în limba persană din străinătate, cât și în mass-media internațională, rămâne cea a unei narațiuni în care Pahlavi este prezentat drept ‚liderul’ protestelor. Această distorsiune nu este accidentală; ea poate reprezenta un proiect. Într-un moment în care Iranul este supus unei cenzuri severe, internetul este închis, iar vocile oamenilor sunt reduse la tăcere în mod deliberat, chiar această tăcere este folosită ca o oportunitate de a impune o narațiune de sus în jos. Din afara țării, cu acces liber la platforme și microfoane, unele grupări își propun propria poveste – una care nu are nicio legătură cu ceea ce se întâmplă de fapt pe străzile iraniene, cu cererile oamenilor sau cu forțele reale implicate.

Opoziția față de restaurarea monarhiei este deosebit de puternică în provinciile vestice ale Iranului și în regiunile cu populații etnice minoritare importante. Videoclipurile transmise din Tabriz, capitala provinciei Azerbaidjanului de Est, îi arată pe protestatari scandând sloganuri atât împotriva lui Khamenei, cât și împotriva lui Reza Pahlavi. În limba turcă azeră, demonstranții i-au numit pe ambele figuri „rușinoase” și au descris provincia lor drept un „simbol al demnității”. Această rezistență este legată de opiniile naționaliste de dreapta ale multor susținători monarhiști, care adesea echivalează revendicările etnice cu separatismul. O stare de spirit similară există în provincia Kurdistan. Regiunea, unde a început mișcarea „Femeie, Viață, Libertate”, se teme acum că, sub o monarhie restaurată, revendicările kurde ar putea fi marginalizate chiar mai mult decât sunt sub Republica Islamică. Kurdistanul și Azerbaidjanul nu vor accepta conducerea lui Pahlavi. Putem adăuga cu ușurință și Baluchistanul și Khuzestanul pe această listă. După cum arată clar diverse declarații ale unor grupuri sindicale, profesori, asistente medicale și femei, societatea civilă iraniană de jos în sus nu se va alinia cu Pahlavi.

În plus, îndoielile cu privire la Pahlavi rămân profunde, dincolo de remarcile lui Donald Trump, care sugerează că pretendentul la ‚Tronul Păunului’ nu este pregătit să conducă țara. Iar apropierea sa de Israel, MEK (Organizația Mojahedinilor Poporului din Iran, cunoscută și sub denumirea de Mojahedin-e-Khalq, o grupare scoasă în 2012 de pe lista SUA a Organizațiilor Teroriste Străine) și de diaspora fidelă monarhiei, sunt aspecte care nu sunt ușor de digerat pentru cea mai mare parte a iranienilor din interiorul granițelor. Moștenirea familiei sale este marcată de represiune, modernizare forțată, politici economice haotice și îndepărtarea de societate. Reza Pahlavi a fost, de asemenea, parțial responsabil pentru eșecul așa-numitei „Coaliții Georgetown”, o grupare care a căutat să unească oponenții exilați ai Republicii Islamice din Iran. Mai mult, abilitățile sale politice și de guvernare nu au fost încă dovedite și îi lipsește o echipă bine pregătită, capabilă să-l susțină eficient. În plus, planul său pentru primele 100 de zile este deja construit în jurul represiunii: legea marțială, eliminarea adversarilor, amenințarea mișcărilor naționale și minoritare și ignorarea pluralismului politic. În societatea iraniană diversă de astăzi, această cale poate crea, mai degrabă, premisele unui război civil, nu a unei stabilități. Autoritarismul personal, fantezia ‚clasei superioare’ și toleranța zero față de critică sunt adevăratul călcâi al lui Ahile al monarhismului iranian. O societate care s-a ridicat împotriva guvernării pe viață nu va accepta o nouă versiune a acesteia.

Pentru toți iranienii – republicani, democrați, seculari, religioși –  problema se reduce la o singură întrebare simplă: își vor construi propriul consiliu pentru a confrunta agenda avidă de putere a lui Pahlavi sau vor ceda, sub presiunea străzii și cea externă, în fața unui proiect impus din afara țării?

Schimbare de regim, ‘asabiyyah sau compromis?

În timpul războiului din iunie 2025, iranienii s-au reunit în jurul steagului, iar regimul a reacționat prin relaxarea aplicării regulilor religioase, în special în ceea ce privește purtarea hijabului. Însă protestele actuale prezintă o dilemă: o reprimare prea dură ar putea anula înțelegerea fragilă pe care regimul a format-o cu populația după război, în timp ce permiterea extinderii acestora ar putea deschide ușa ingerințelor străine. Paralelele evidente sunt cu Libia și Siria în timpul Primăverii Arabe, când SUA și unele guverne europene au invocat  norma cu pretenție de doctrină, R2P, adică „responsabilitatea de a proteja” protestatarii, pentru a justifica astfel intervenția militară. Acele revolte populare s-au transformat rapid în eforturi de schimbare a regimului coordonate din exterior, ducând în cele din urmă la război civil și la prăbușirea statului.

Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice din Iran este populat în mare parte de veterani ai conflictului din Siria, dar și de cei din războiul declanșat de invazia Irakului din 1980. Aceștia au fost martori la deturnarea protestelor autentice și transformarea acestora în războaie civile. Imperativul de a evita soarta Libiei și a Siriei este forța motrice din spatele procesului decizional iranian de astăzi. Suspiciunile privind o posibilă ingerință externă au fost confirmate atunci când președintele american Donald Trump a declarat pe rețelele de socializare că SUA sunt „gata de acțiune” și să intervină pentru a „salva” protestatarii iranieni de la o represiune violentă. Mesajul președintelui american nu are o justificare strategică clară (discuția despre subminarea intereselor și influenței Chinei și Rusiei în Orientul Mijlociu nu se poartă, în mod realist, în jurul Iranului), remarcându-se, mai degrabă, prin contradicția sa: același lider care a promis în repetate rânduri că va pune capăt operațiunilor de schimbare de regim în străinătate pare acum să cocheteze cu exact genul de intervenționism la limită pe care l-a condamnat cândva.

Astfel, o altă față a monedei protestelor nu constă în ceea ce pot realiza iranienii singuri, ci în faptul dacă aceste noi revolte pot servi la justificarea acțiunii militare americane (fie directă, fie ca formă de sprijin pentru un atac al Israelului, presupunând că s-ar repeta scenariul din iunie 2025) împotriva Iranului. Iar o posibilă consecință nedorită al unui atac extern extins ar fi un război costisitor, distrugere pe scară largă a regiunii și alunecarea acesteia spre haos, afectarea intereselor economice și strategice americane în Orientul Mijlociu, dar nu prăbușirea regimului. Trebuie înțeles că sistemul complex militar iranian (armata/Artesh, Al Quds-IRGC, Basij, Faraja) instrumentalizează sentimentele anti-occidentale ale populației care încă nu a uitat de impunerea de către Vest a dinastiei Pahlavi sau de lovitura de stat împotriva lui Mohammad Mosaddegh, prim ministrul ales în mod democratic. Pe cale de consecința, o chemare la arme împotriva celor care au inversat voința poporului și au impus sancțiuni ale căror victime au fost chiar iranienii care azi sunt în stradă, ar putea trezi reverberații societale instantanee.

Chiar dacă Iranul poate evita o confruntare directă cu SUA și dacă actualul val de proteste se va potoli, economia țării se află într-o spirală descendentă. Aceasta înseamnă că furia publică nu va face decât să crească pe termen mediu și lung. Republica Islamică se află într-o menghină, strânsă de amenințarea externă din partea SUA și a Israelului, iar pe plan intern de revoltele accentuate și extinse. Nu există o ieșire ușoară din acest impas. O prăbușire totală a Republicii Islamice nu este neapărat iminentă, dar ciclul revoluționar început în 1978 se apropie de final. A treia generație de ‘asabiyyah (coeziunea socială, aderența la aceleași țeluri) ar putea aduce schimbarea, iar sustenabilitatea tranziției pașnice ar putea fi asigurată de actualul președinte, alături de figuri politice reformatoare, momentan marginalizate, precum Mohammad Khatami, Mir-Hossein Mousavi Khameneh sau Hassan Rouhani. Dacă gruparea moderată va reuși să calmeze străzile și să sacrifice câteva personalități pentru a ajunge la un acord cu Occidentul, ar putea supraviețui, cel puțin pentru o perioadă care să asigure o tranziție spre o așa-numită „A Doua Republică”, care să nu arunce Iranul într-un haos generalizat.

În ceea ce privește jocul geopolitic, o eventuală înlocuire a actualei conduceri se va face după modelul „Conferinței din Guadalupe”, din 3-7 ianuarie 1979. Atunci, prăbușirea dinastiei Pahlavi, una cu o istorie scurtă si tradiție monarhică limitata, a fost acceptată chiar de cei care o susțineau. Președintele american Jimmy Carter, premierul britanic James Callaghan, președintele Franței Valéry Giscard d’Estaing și cancelarul Germaniei de Vest Helmut Schmidt au fost de acord să sprijine tranziția dinspre monarhie spre Republica Islamică, temându-se de instabilitate sau de o lovitură de stat militară, facilitând efectiv întoarcerea lui Ruhollah Khomeini din exil, pe fondul revoluției declanșate la finalul anului 1978.

Scenariul unui compromis este cu siguranță de avut în vedere, mai ales ca urmare a vizitei la Teheran, în 10 ianuarie, a ministrului de externe din Oman, Sayyid Badr bin Hamad Al Busaidi. Conform presei iraniene, diplomatul de la Muscat s-a întâlnit cu omologul său iranian, Abbas Araghchi și cu președintele Republicii Islamice, Masoud Pezeshkian, iar discuțiile s-au concentrat pe consolidarea relațiilor bilaterale, sprijinirea securității regionale și promovarea stabilității, abordând totodată evoluțiile legate de problema palestiniană și situațiile din Yemen, Liban și Siria. Însă este cunoscut faptul că diplomații de la Muscat au fost implicați în unele dintre cele mai sensibile procese de negociere care au implicat Iranul, atât cu SUA – pentru concluzionarea detaliilor finale ale acordului nuclear semnat pe 14 iulie 2015 (din care Donald Trump a retras unilateral SUA în mai 2018, o greșeală strategică care a împins Iranul spre Rusia și China) – , cât și cu Arabia Saudită, Teheranul și Riadul finalizând procesul diplomatic în martie 2024, cu un acord care prevedea restabilirea relațiilor diplomatice depline și reactivarea unui acord de cooperare în domeniul securității din 2001.

Foto: Sursă: Contul oficial de X al ministrului de externe din Oman.

Doar că de data aceasta, spre deosebire de 1979, eventualele negocieri privind tranziția de putere din Iran se vor purta între SUA, China și Federația Rusă și, probabil, prin intermediul Muscatului. Absența Europei din acest format al acestui scenariu, transmite un mesaj destul de sumbru pentru ambițiile de actori diplomatici globali ale politicienilor de la Bruxelles: noile sfere de influență se desenează cu sau fără voia europenilor.

Iranul reprezintă un pilon foarte important pentru strategiile sino-ruse din Eurasia: strategiile de securitate și economice ale Rusiei în Caucaz și Asia Centrala depind de pivotul iranian, iar Coridorul Mijlociu al Inițiativei Belt and Road devine nefuncțional dacă Teheranul devine un actor ostil Chinei. Astfel, în cazul unui război deschis între Iran și SUA/Israel care nu se va tranșa net în favoarea celor din urmă, schimbarea de regim în Republica Islamică Iran va fi posibilă doar în urma unei negocieri tripartite, între Washington, Beijing si Moscova.

Ioana Bercean este doctor al Universității din București și expert pe problematica Orientului Mijlociu.