Nora Iuga, cea de toate zilele!

0
0
Nora Iuga

I-am citit poeziile, i-am citit romanele. Dar Nora Iuga pe care o iubesc eu cu adevărat e cea din jurnal. Nicăieri nu e mai efervescentă, mai excitantă, mai inspiratoare decât în frânturile de viaţă pe care le aşterne pe hârtie aşa cum, sunt sigură, îşi atârnă rochiile dragi în şifonier, ca din vreme în vreme să se uite la ele şi să-şi refacă zilele şi nopţile în care le-a purtat.

De fiecare dată când o citesc îmi vine să mă ridic din pat şi să ţopăi, să sparg fereastra şi să-mi iau zborul spre nicăieri. Gândurile Norei sunt apoi ca iedera, mi se prind de trup şi suflet în egală măsură, înverzindu-le deopotrivă. Dar mai presus de toate cele scrise ale ei este „Lebăda cu două intrări” (reeditată de curând la Polirom). Nu m-aş aventura, precum prefaţatorul, în a folosi cuvinte precum vizionarism şi conceptual. Nu se potrivesc deloc scrisului Norei Iuga. Aş spune mai degrabă că e vorba de un delir în marginea vieţii, mai precis de un delir stârnit de o amintire intensă dar fără întâmplare. E un fel de a îndura şi de a îndepărta o dragoste târzie, târzie pentru trup, scriind-o, scoţând-o din sânge şi din minte în cuvinte.

„Lebăda cu două intrări”, una de carne, cealaltă de cuvinte, este o cămaşă de forţă pentru iubirea simţită la 70 de ani, care se prăbuşeşte fără împlinire între abisul trupului cu sufletul. Disciplina este, se ştie, un mod de a pune capăt pasiunii, ori măcar de a o domoli. Nemţoaica din Nora Iuga scrie în fiecare zi fix trei pagini. Jurnalul ei este ca un puzzle, unul greu de refăcut, din ruşinea trupului şi excitarea sufletului. E totodată o plimbare a vieţii între lucid şi ludic (a se observa că nu e nevoie decât să schimbi locul literelor c şi d): „cînd nu mai înţeleg trebuie să mă joc”. O plimbare de una singură, undeva parcă între veghe şi somn, când amintirile se amestecă, dar cunosc drumul, chiar dacă el pare a fi unul fără destinaţie. E cartea Norei cea mai suferindă, mai lucidă şi mai autoironică. Mă opresc aici, numai ca să o las pe ea să vă provoace. Am reconstruit pentru voi un puzzle mai mic în puzzle-ul ei mare, iar din cuvintele ei am refăcut delirul esenţial din „Lebăda cu două intrări”:

„Să scrii pînă mori îmi iubesc trupul a fost frumos a rămas frumos în somn şi în dragoste suntem ca animalele viaţa e o glumă nereuşită sentimentul ăsta de jenă a trupului întreg de parcă şi-a prelungit moartea nimic nu se schimbă cu anii în afară de încreţirea pielii nu puteam crede că vrei nu puteai crede că vreau nu-mi place să perseverez în seriozitate capriciul durează mai mult decît pasiunea preferi să-ţi imaginezi te-ai învăţat cu fantomele cînd nu mai înţeleg trebuie să mă joc delirul e necesar m-am aşteptat mereu numai pe mine ne dăm de gol în tot ce ne atinge e un orgasm continuu pe care ceilalţi nu-l văd erecţia poeziei e mai spectaculoasă cînd sexul se închide în el docil resemnat în mine tot se adună ia forma trupului meu vrea să ajungă la tine ţi-aş citi ce scriu să-mi posezi trupul de cerneală am uitat unde e dumnezeu mai prezent în sex sau în creier de ce nu urlă hîrtia îţi inventez amoruri perverse tot ce nu-ţi pot da eu oare aici pe hîrtie mă fac mai puţin de rîs dacă spun te iubesc moartea e singurul bărbat care o să mă posede total destinaţia nu contează numai drumul eliberat de destinaţie dorinţa asta de a fi mereu rea de a îndrăzni mai mult pe hîrtie cinismul meu refulat nimeni nu mai suportă senzualitatea singurătăţii iubesc bărbaţii mai presus decît propria mea viaţă poate e nostalgia nepotolită după sexul deplin care am fost vorbesc cu tine ca şi când mi-aş desface picioarele sunt curva auzului tău o poftă nebună să fac din ei doi unul singur din limfele lor un melanj care să mă ţină tînără mă gîndesc la tine şi fără cap mă gîndesc la tine şi fără trup îmi ajunge drăcia aia mică triunghiulară ca un cuib unde locuieşte o imensă amintire fără întîmplare mîncăm cu sexul cîntăm cu sexul scriem cu sexul orice repriză de scris se consumă ca un act o porţie de trei pagini ce precisă ce meschină e nemţoaica din mine trăiesc o boală cred că bărbaţii vin singuri cînd vor ei în creierul meu dar bărbaţii morţi am spus că iubirea ne învaţă mai mult decît toate cărţile dumnezeu e iubire nu pentru că ne iubeşte ci fiindcă ne-a dat organul iubirii poate că adevărata iubire e atunci cînd îţi place mirosul cuiva de fapt îţi scriu o scrisoare o să ţi-o trimit cînd nu va mai fi o scrisoare ci o carte chiar sunt eu sinceră cînd îmi deşert aici umorile şi fiecare ejaculare e sinceră pentru că vine de la un organ real de ce îmi iubesc eu creierul mai presus de orice cînd el nu poate atinge niciodată extazul sexului mai du-te-n pizda mă-tii cum dracu poate un simplu spasm în sex să provoace atîtea ravagii în creier înserarea se instalează tot mai mult în pielea mea că nu sunt o babă ridicolă cum cred toţi că n-am inventat că şi creierul cît e el de creier poate să emane un miros de căţea şi că m-a vrut fiindcă destul gata am nevoie de un rol să mă întrebe unul cît e ceasul mi-ar da un rol din orgoliu nu putem suporta singurătatea nu sunt nimfomană nu-s halucinaţii sînt semne nu pot comunica decât erotic cu irealitatea cu ilogicul cu anormalul dai tot fiindcă nu mai ai nimic de pierdut dar e insuportabil că nici de luat nu mai ai nimic vine moartea mare cînd ai uitat moartea mică vine menopauza creierului e groaznică pentru creierele-căţele îşi pierd mirosul nu mai excită asta rămîne ironia marele cearcăn şi idioţenia noastră atotputernică”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite