S-a dus încă o Toamnă la Voroneţ!

Organizatorii şi localnicii spun că a 34-a. Noi îi credem. Peste încă o toamnă la Gura Humorului (de fapt) şi-a lăsat iarna palma ei de zăpadă, lovind în frunzele deja moarte!

Fiecare oraş din ţara asta are o obsesie a lui, mă gândesc. Despre Gura Humorului nu pot scrie fără să se ţină ca un scai de mintea mea două vorbe: „inima Bucovinei”. Şi tocmai m-am întors din „inima Ardealului”...

Gura Humorului e ca o poieniţă în care ţi-e teamă să faci un pas în plus să nu calci prin ficatul sau splina Bucovinei. Orice pas capătă sensul unei aventuri periculoase şi o adrenalină pe care nu ai cum să o obţii altcumva ţi se urcă din picioare la cap. Mai rămâne aventura mâncatului şi cea a băutului, dar despre astea mai târziu.

Dar despre ce vorbim? Vorba olteanului. Despre un festival de film, diaporamă şi fotografie, care a trecut prin trei decenii şi mai duce. Început în vremea comunismului, cine ştie cum, tradiţia, forţa Bucovinei, se pare că se instalează în tot ce îndrăzneşte să înceapă. Asta e o rara avis pentru România, ţara mea de dor!

Mihai Mardare, noul director al Centrului Cultural Bucovina şi clişeistic spus, sufletul ediţiei de anul acesta, a reuşit, mai târziu mâncând, mai târziu plecând, mai târziu dormind, mai târziu trăind, să fie pretutindeni, mereu la timp, mereu surâzând, mereu întrebându-şi oaspeţii de le e bine sau de e le rău, mereu atent şi mereu proaspăt, performanţa să nu supere pe nimeni şi să fie la dispoziţia tuturor.

Bunul organizator s-a văzut şi din rotirea în sensul acelor de ceasornic a claselor de liceeni, la toate vizionările, proiecţiile de film, lansări de carte, vernisaj, concert, conferinţă. Elevi cuminţi, răbdători, atenţi, curioşi, au umplut sălile, au acceptat provocarea. Printre ei, Moş Petru, costumat tradiţional, a fost mereu în sală şi a împărţit, din toate puterile, „Sănătate!” invitaţilor. Şi tot aşa, o doamnă, poate personaj în Filantropica lui Caranfil, a tot stat cuminte cât a fost lăsată să stea cuminte şi să se uite la filme. S-a trezit un puşti să o alunge şi atunci să vezi spectacol. Înjura intelectualiceşte: „Limbutule!” şi şi-a amintit brusc că cineva – poate el, poate eu, poate tu, poate altcineva – dar cineva sigur i-a furat colinda. Cineva chiar i-a furat-o, era în stare să strige toată seara asta. Întrebarea care rămâne încă e „cine?”

Mâncăm, vizionăm, mâncăm, vizionăm, dar numai în primul sport obţinem performanţe. E ca o bătaie de inimă de Bucovină! Şi dacă tot nu am ajuns la nivelul localnicilor, suntem duşi cu microbuzul într-o „sală de gimnastică”. Acasă în Bucovina. Veselă de lut şi lemn, primitoare ca bucovinenii, de fripturi şi sarmale, alivenci, slănină, iar şi iar, ordinea nu contează. Primarul, fost director al Casei de Cultură, cu drag de oameni culturalnici aşadar, plimbă sticlele de ţuică şi afinată, roată, roată. Muzica e mândră, ca la Bucovina, apoi veche, rămasă pesemne la veşnica pomenire cu paharul de ţuică vreme de vreo 30 de ani aşa. O fi constatat şi ea ce bine e acasă, ca la mama acasă! Stăm şi pe afară, în jurul unui trunchi de copac scobit ca să se culce focul, hibernăm ca nişte animăluţe înveselite pe dinafară şi pe dinăuntru.

Juriul a deliberat! Regizorul Cristi Puiu, franc şi zâmbitor. Scriitorul Liviu Antonesei, entuziast şi cinematografic. Managerul TVR Iaşi, Carmen Olaru, conştiincioasă şi firească. Actorul Alexandru Papadopol, curios şi vesel.

Festivalul parcă s-a situat la egalitate între la fel şi altfel, între nou şi vechi, între prospeţime şi frunze moarte. Mihai Mardare a pus festivalul pe o cărare neumblată, aproape de drumul bătătorit, dar trebuie să mai „lupte” să vadă toţi înainte, nu înapoi. Vorba lui Mihai Vacariu când stăteam la coadă la intrat şi băut „simbolul ospitalităţii”: „Uite cum s-au pus toţi bărbaţii în faţă şi doamnele au rămas la coadă! Păi doar femeile sunt egale cu bărbaţii, luptaţi pentru drepturi!” Carevasăzică drepturi avem, dar tre’ să mai luptăm oleacă pentru ele...