„Da” de la Da-rie Lăzărescu

Nu scriu despre poezie sau o fac foarte rar, atunci când poezia cuiva chiar mă emoţionează. Nu pretind nicidecum că exprim sau că pot exprima vreo părere critică, obiectivă, căci nu sunt în stare, structural, decât de un gând sincer şi bucuros păstrat în urma unei lecturi. În plus, îmi imaginez în naivitatea mea că tocmai pe acel gând entuziast l-aş putea împărtăşi.

Nu îmi prea place poezia celor tineri, a celor mai mulţi dintre ei, din simplul motiv că nu emoţionează. Poate sunt deja „veche”, dar nu agreez exerciţiile lirice făcute de dragul de a fi în tonul vremilor. Rămân admiratoarea poeziei pe care nu o pot confunda, care rămâne în memoria simţurilor mele precum o atingere iubită sau o privire tristă de copil.

Renunţând la tonul acesta de „fetiţa care l-a luat pe Nu în braţe”, spun un „da” hotărât poeziei lui Darie Lăzărescu, un autor care s-a dezvăluit (mie), la început, drept unul dintre traducătorii lui Nietzsche (a tradus Genealogia moralei), apoi ca un pictor de peisaje cu păduri neliniştitoare, albastre şi roşii, şi galbene, ca să treacă apoi într-un anotimp al poeziei cultivate, al poeziei profunde, triste în pofida jocurilor de la suprafaţa cuvintelor, pe care am citit-o şi recitit-o, şi de fiecare dată bătaia ei de clopot a fost, a rămas, la fel de intensă şi răscolitoare.

Da, Darie Lăzărescu este un poet trezit târziu, trezit după spectacolul vieţii tinere, al vieţii care l-a lăsat într-o bună zi în urmă, singur, numai cu amintirea splendorii de altădată. Timpul a început să lucreze pentru el în defavoarea Vieţii. Şi atunci s-a apucat de scris poezie. Şi aşa a ieşit de sub tipar, la sfârşitul anului 2014, volumul „O iarbă călcată pe nervi”, la Editura Singur (de atunci, au venit alte primăveri pentru DL, în alte volume).

Poezia lui stă sub semnul lui a quoi bon tinereţea dacă omului nu-i este permisă nemurirea? Îmi pare o poezie care desfiră o lume decandentă (de parcă poetul ar fi privit în toate nopţile străzile rău famate pariziene), dar care are forţa melancoliei, aceea de a pătrunde şi de a stăpâni suflete. Poemele lui sunt o fugă de moarte în cuvinte, singura victorie temporară, ca o amânare prin scris a morţii încă mai teribile, uitarea.

Mi-e teamă însă că nu mai există multă sensibilitate în cititorii noştri pentru un asemenea repertoriu liric, dar cei puţini care o au, vor bea paharul tristeţii din poezia lui Darie Lăzărescu şi vor fi fericiţi! Faceţi proba aceasta de sensibilitate, căci „nu mai e timp/ ce oră este la voi/ pe cealaltă faţă/ a lunii?”

Nicoleta Dabija