Nicolae Ceaușescu e viu

Deseori se vorbește despre moștenirea culturală a unei națiuni prin ceea ce rămâne viu și actual din trecut, tradiții, cutume, valori perene. Când un popor are o istorie relevantă, de construcție a unei identități naționale puternice, care conferă membrilor comunității sentimentul de mândrie și apartenență la ceva important, semnificativ pentru generațiile următoare, se aduce deseori ca argument spiritul, mereu viu și actual, al acelei națiuni. Avem și noi, românii, un astfel de spirit.

Vizibil îndeosebi la serbările școlare de început și sfârșit de an, spiritul nativ al poporului român se afirmă mai ales prin suita de reprezentanți aleși ai spiritului popular, întrupați în politicieni ajunși nu se știe cum în funcții de conducere și reprezentare, milițianul local, Mitică, o figură națională exemplară, mitică, nelipsită, preotul, directorul școlii, mămicile din comitetul școlii, primarul, cineva de la partid. Sunt toți acolo, uniți în spiritul viu al neamului, care i-a ales să le predice câteva cuvinte bieților copii nevinovați.

În anii din urmă, spiritul viu al locului cerea și demonstrații de dansuri și tumbe ale copiilor în fața oficialităților, în special performate de fetițe mici cu fustițe cu volane zburând în bătaia vântului, sub privirile atente ale lui Mitică și ale domnului primar. Apoi urmau discursurile sforăitoare, elocvente prin lipsa de mesaj, prin care copiilor li se oferă exemple de reușite în viață: lupți să îi dai în cap altuia mai bun și să îi iei locul și, într-o zi, vei fi tu cel ales de spiritul locului, doamne ajută, amin, aleluia, să fie primit. Se ciocnesc pahare, se iau fursecuri, oficialitățile se felicită reciproc, mămicile leșină, copiii sunt împinși să ducă buchete de flori mai mari decât înălțimea lor tovarășei diriginte și tovarășei directoare. Cei mai înstăriți pot duce și o bijuterie de aur, mânca-l-ar mama, ce copil deștept va avea mami. Aplauze. În toată coreografia repetitivă de decenii a începutului de an școlar e izbitor de semnificativă pentru destinul școlii românești ignorarea copiilor, reducerea lor la simple elemente de decor, cu rol pur performativ, conform viziunii cenușii a celor care conduc școala și destinul lor educațional.

Șarada meritocrației impusă de regimul ceaușist, cu tovarășii aleși să ne reprezinte la congresul anual, când se rosteau ore întregi discursuri sforăitoare, goale de conținut, toată lumea vota corect, ropote de aplauze, milițienii peste tot, copii timorați, copii săraci, copii condiționați, copii de bogați, ai nomenclaturii trecute și actuale, care vor reuși întotdeauna în viață, pentru că meritocrația locală înseamnă să știi ce uși să deschizi, cu cine să te însoțești și pe cine să lingușești, de cine să te ferești și pe cine să compromiți sau să distrugi, continuă neafectată de trecerea timpului.

Nicolae Ceaușescu a murit, împușcat cu ură și furie chiar de către cei care îi voiau locul, pe care ulterior l-au umplut cu toate rudele lor și ale acoliților lor, până astăzi, când nimeni nu mai poate să îi dea deoparte. Alte fețe, același spirit. Un spirit al inerției, compromisului, prostiei fudule și stridente, imposturii ucigașe de suflete și viitor, tupeului și obrăzniciei unor politicieni care se revendică din furtul de suflete și vicierea oricărei urme de curățenie spirituală. Politicieni care preiau cu japca, în interes propriu sau de grup organizat, tot ce a rămas neatins încă de putregaiul care ne-a cuprins viața politică, socială și intelectuală. Nivelul celor care propovăduiesc nației, din televizoare și de pe platforme, e intolerabil. Marionete, circari, colecționari de diplome private, nimic esențial, nicio consistență. Formatori de opinie îmbâcsiți de prostie fudulă, care recită narațiuni ceaușiste, despre dacii liberi, patriotism searbăd, nuntă pe deal și iarna pe uliță.

Anonimii celebri, modelele prezentului și viitorului românesc, unde spiritul care animă masele este cel al aplauzelor în ropote care acoperă un imens vid. Nicolae Ceaușescu e viu, spiritul său a supraviețuit, victoria oamenilor mici, meschini, cățărați pe o imensă impostură academică, morală și umană, ca aleși ai poporului român, este firească. Noi fii ai patriei, slujind-o, „cu flacăra celei mai mari iubiri” sunt prezenți printre noi, la datorie, în ritmuri de Phoenix. Ei sunt România și România sunt ei.