Pescărușul, o interogație necesară despre condiția artistului. Interviu cu regizorul Eugen Jebeleanu
0„Pescărușul”, în regia lui Eugen Jebeleanu, se joacă pe data de 2 decembrie la TNB, la ora 19.30
- De ce ”Pescărușul” lui Cehov?
- Atunci când am primit invitația de la Mircea Rusu de a monta la TNB, eu având deja în cap dorința asta de a monta Cehov la un moment dat în viață, mi s-a părut că e momentul și spațiul potrivit pentru a face pasul acesta, din mai multe motive. Unul, pentru că textul ”Pescărușul” vorbește despre condiția artistului, deși într-o altă epocă, dar și pentru că eu, care sunt educat și școlit în teatrul independent, am ajuns cumva pe scena mare a Teatrului Național București și mi se părea interesant de chestionat felul în care ne raportăm la noi și până la urmă la mine însumi ca artist: eu care am început la Green Hours și am ajuns pe scena mare a TNB-ului și dacă m-a modificat, dacă am același manifest sau care e manifestul meu de azi într-un spațiu ca TNB-ul, păstrând cumva identitatea mea artistică, cu care m-am format. Un al doilea motiv e că mi se părea interesantă ideea de a aduce actorii TNB într-o vulnerabilitate a jocului lor, în așa fel încât să existe mereu această ambiguitate, e actorul sau e personajul, tot în ideea de a se pune într-o postură de vulnerabilitate și a vorbi despre condiția lor de oameni. În ultima vreme nu am avut atâtea discuții dacă este posibil să putem face diferența dintre om și artist.
Eu nu cred că se poate face diferența, sunt de principiu că omul și artistul sunt unul și același, deși teatrul – și uite că ajungem la celălalt domeniul al tău, justiția – nu trebuie să facă justiție nu cred că există posibilitatea separării unui discurs pe scenă ca regizor, actor sau orice fel de artist ești, iar în viața de zi cu zi să fii un abuzator sau un om care face rău altuia. Și atunci mă interesa să văd dacă trupa de actori a TNB au un manifest astăzi, de ce mai urcă pe scenă, cum cred ei că textul lui Cehov mai poate fi astăzi actual și sub ce formă, care e conflictul dintre ei, care este lupta interioară care se dă, X actor, de exemplu Alex Potocean, care are un anumit parcurs artistic și vine dinspre zona de teatru politic, acum e star la TNB. Sau cum se poziționează Istvan Teglas, care are un discurs în mediul online și cum se regăsește acesta în personajul pe care îl are de jucat în Cehov sau Ada Galeș în reprezentarea feminină pe care ea o aduce, tot așa, în mediul online și care sunt manifestele ei pe textul, pe personajul pe care îl au de jucat în Cehov. Cumva m-a interesat să fac o radiografie, să spunem, a Teatrului Național din București, a trupei și a acestui moment, pe textul lui Cehov clasic, neschimbând de fapt textul, n-am schimbat aproape nimic din textul cehovian, doar am adăugat câteva replici care mai degrabă veneau în ajutorul stabilirii unor convenții pentru spectatori, în momentul în care la început, personajul principal Niko Becker, Treplev, se confundă unul cu celălalt și actorul spune ”sunt Niko Becker și îl joc pe Treplev sau Treplev mă joacă pe mine, nici nu mai contează”.
Apoi e întrebarea ”de ce mai facem teatru astăzi”, ”pentru cine mai facem”, ”cui ne adresăm”, ”care e publicul?”, ”ce așteptări are publicul de la noi”, ”ce așteptări avem noi de la public”, cumva mi-am dat și această libertate totală în ”Pescărușul”, să mă arunc în multitudinea de idei și de joacă a convențiilor și de a vorbi despre teatru în final și, prin teatru, despre societatea noastră de astăzi, o bucată din ea, evident, nu consider că am adus pe scenă toate poveștile. Așa am început cu ”Pescărușul” și mă bucur foarte tare că am făcut acest spectacol, însă nu m-am gândit nicio clipă că fac vreo revoluție și chiar nu mi s-a părut că am dat deoparte toate regulile din teatru și am venit eu cu reguli noi, dar mi se pare că pentru mine, în parcursul meu, am făcut un pas important și m-am pus eu în pericol, negândindu-mă nicio clipă la cum va fi perceput spectacolul. Va fi așa cum va fi el, în momentul de astăzi, în care ne aflăm. Mi s-a părut interesant să văd ce s-a întâmplat, un mic fenomen împotriva spectacolului, pentru că aș fi distrus pe Cehov sau pentru spectacol în sine, că vin cu o nouă viziune.
- M-a surprins și pe mine felul în care a fost perceput spectacolul tău, personal cred că ai reușit în demersul pe care ți l-ai propus, de fapt și textul lui Cehov vorbește despre formele noi din teatru, formele vechi, simbolic Treplev se sinucide, adică nu reușește să aducă o formă nouă și clachează, se anulează pe sine. Tu arăți această luptă interioară și adaugi câteva nuanțe care țin de identitatea ta, care probabil nu au plăcut, poate a fost percepută o nuanță legată de corectitudinea politică, cu o agendă LGBTQ+. Eu nu am perceput astfel, mi s-a părut că vii cu niște interogări care țin efectiv de textul lui Cehov. Însă m-a surprins visceralitatea unor opinii împotriva acestui spectacol, iar unele dintre aceste critici se legau de faptul că ai un actor nud pe scenă, că ai adus niște tendințe gay în text, masacrându-l, că înjuri TNB-ul într-un spectacol făcut la TNB, cu ajutorul TNB, la invitația TNB, deși, ca artist, trebuie să provoci, să fii subversiv și să lași spectatorul să perceapă textul, e chiar îndrumarea lui Cehov.
- Eu cred la fel. Asta făcea Cehov în epoca sa, când a scris textul ”Pescărușului”, e o critică virulentă la adresa burgheziei epocii și cred că astăzi, având alte clase sociale, altfel se ierarhizează lucrurile, dar tot trebuie adusă o critică și nu putem merge să facem un spectacol doar pentru a mulțumi pe toată lumea, într-o complezență care nu mi se pare a mai fi teatru, nu mai e artă. Dacă nu contestăm, nu protestăm prin arta noastră mi se pare că e inutilă. Fără încrâncenare, fără a fi ceva care să îți bage pumnul în gură ție, spectatorului, sau să îți arate cu degetul că tu ești vinovat sau tu ești responsabil, iar artistul este cel care se spală pe mâini sau nu are nicio vină. Nu. Cred că toți suntem responsabili și de aceea aduc pe scenă aceste fragilități ale oamenilor, ale personajelor, ale actorilor, ale mele, pentru că în primul rând trebuie să mă pun pe mine în pericol pentru a putea cere spectatorului să se pună în pericol, emoțional sau intelectual, nu într-un pericol fizic. Dacă unii consideră că a aduce un personaj gay sau a face din Medvedenko un personaj care are o atracție față de Treplev înseamnă a veni cu o agendă LGBTQ+ atunci da, nu pot să zic decât că revendic acest lucru, pentru că a aduce pe scenă oameni care sunt lângă noi și care suntem noi, de fapt, nu mi se pare că e vreo mare găselniță contemporană. Pentru mine asta a fost important în ”Pescărușul”, prin felul în care am redat relația lor, și anume atracția dintre două persoane de același sex, pentru că putem vorbi despre aceste lucruri fără ca homosexualitatea să devină o temă pe care o dezbatem în spectacol, ci mai degrabă o reprezentare a unor personaje, vorbind despre iubire, punct.
- Cum îi vezi pe Trigorin și Nina, simbolic și actorii cu care ai lucrat?
- Eu am plecat de la oamenii cu care am lucrat. Am căutat o actriță pentru Nina și au venit 200 de actrițe tinere, neavând în TNB o actriță de vârsta Ninei și pe Trigorin l-am ales pentru că îmi place Potocean, are un parcurs foarte interesant, cu o carieră cinematografică mare, venind din teatrul independent. El personal a ajuns la o anumită celebritate, ca și Trigorin, deci putea să se raporteze la propria carieră într-un mod interogativ. În relația cu Arcadina, am descoperit la repetiții, în lectura mea, că Trigorin preia, putem spune că fură, invadează poveștile oamenilor pentru că el nu are una. Eu am fost în empatie cu acest personaj, pentru că nu mi se pare nici un personaj negativ, cunosc mulți oameni în jurul meu care se inspiră din viața lor și a altora. Însă din punctul meu de vedere, Trigorin nu a avut o viață, a trăit prin poveștile celorlalți și de aceea spun că am o empatie pentru el, îl înțeleg și îl compătimesc într-un fel. O dată ce mi-am dat seama de asta m-am regăsit și eu, într-un fel, în personajul lui Trigorin, prin toată plimbarea mea între Franța și România și modul în care încerc să mă descopăr și să îmi caut identitatea artistică. În același timp, în relația cu Arcadina el este un oportunist și aproape un gigolo, este un bărbat plătit de Arcadina, practic un obiect. De aceea am și ales să fac acea scenă dintre ei, în care el se dezbracă și i se oferă Arcadinei, nu neapărat sexual, nu neapărat erotic, ci mai degrabă ca un sacrificiu pe care el îl face în fața Arcadinei. Ea îl gestionează și el îi hrănește viața, însă îl plătește. Cehov a reflectat o cutumă a relațiilor dintre femei și bărbați de la aceea vreme și cred că a făcut o alegere deliberată.
- Am perceput textul lui Cehov și ca o critică la noua generație, în sensul unei critici dure la adresa lui Treplev, care eșuează să vină cu forme noi. Care e asemănarea sau deosebirea dintre voi, dacă plecăm de la premisa ta că spectacolul tău vorbește despre tine însuți, oamenii din jurul tău și actorii tăi?
- Da, totuși Treplev, în actul IV el este un artist sigur, un pic prăfuit, un pic afectat de acea lume, din care ajunge să fie parte, din acel teatru, din oamenii care fac teatru și mă refer la actorul și personajul Treplev. În actul IV, Treplev devine cunoscut, are o anumită vizibilitate și devine mainstream, cât de cât. Pentru mine, Treplev nu are neapărat o evoluție, poate doar la nivel de vizibilitate, dar nu știu dacă neapărat e o evoluție pentru sine ca artist și la nivel discursiv. La nivelul corectitudinii politice pe care îl menționai mai devreme că l-am adus în text, și în personajele feminine, poate fi ceva ce pe unii îi deranjează sau chiar îi agresează, atunci pot milita și pentru asta. Mesajul ”RIP TNB” (rest in peace, TNB) din spectacol este un mesaj pe care pot să îl transmit chiar și mie însumi, fiind deci o parte din TNB cu acest spectacol, deci este un răspuns și o critică la ce se întâmpla în TNB în momentul respectiv, cu manifestele legionare din teatru. La acel moment, unii artiști mă somau să răspund și să iau atitudine, atunci când s-au distribuit în teatru ziarele antisemite și am spus că voi lua atitudine prin spectacolul meu. Mi se pare că asta trebuie să facem. Nu zic că nu e bine să dezbatem pe Facebook și să avem niște discuții în mediul online, dar noi ca artiști suntem responsabili ce facem pe scenă, în primul rând. Evident că și în afara ei, pentru că lucrurile sunt relaționate, dar nu poți să te disociezi. În sensul că eu nu pot fi un artist care revendică ceva, iar apoi să merg pe scenă și să fac un teatru clasic, care nu are nicio legătură cu discursul pe care eu îl am pe Facebook. Și atunci de aceea am adus mesajul acesta, fără a fi un mesaj încrâncenat, ci cu scopul de a chestiona un spațiu, care este în pericol, care e într-o stare de fragilitate și care permit un demers care e cel puțin chestionabil. Eu făcând parte din teatru, adică îmi pun și mie o oglindă în față.
Mi se pare că teatrul public trebuie să își asume astfel de poziții, mai ales când este subvenționat din bani publici, avem această responsabilitate să venim să criticăm societatea și să criticăm chiar instituțiile care ne dau bani, pentru că de fapt în acest fel putem evolua, asta înseamnă din punctul meu de vedere o mișcare progresistă, deși nu îmi place foarte mult acest cuvânt.
- Practic spui că nu este bine pentru un artist, indiferent ce formă de artă practică, să fie submisiv față de finanțator, de cei care îl subvenționează.
- Dimpotrivă. Trebuie să venim și să punem întrebări, consider că de aceea primim acei bani, ca să punem sub semnul întrebării acel sistem. Altfel putem să considerăm că facem artă pe comandă. Comandă de spectacole de teatru, de piese sau de filme, pe teme date de minister și nu este ok. Am văzut asta deseori și nu consider normal. E adevărat că eu m-am educat în spiritul criticii în Franța, unde am văzut atâția artiști și artiste care în teatrele de stat și în festivalul de la Avignon. De exemplu, când Angelica Liddell critica foarte dur programarea festivalului de la Avignon, în programul directorului festivalului, ea fiind parte din program. Sau Edouard Louis, care scrie niște cărți fabuloase și dă nume, Emmanuel Macron, Sarkozy, X, Y, adică hai să nu ne ascundem, hai să vorbim pe față. Nu înseamnă că el nu și-a făcut datoria de artist, dimpotrivă. Apoi a ajuns să fie jucat la teatrul național din Strasbourg sau la teatrul național de la Colline din Paris, cu ministrul în sală!
Asta înseamnă arta, hai să ajungem în acel punct, în care să ne adresăm lor față în față, artistic vorbind și punându-le oglinda în față. Până la urmă vedem ce se întâmplă cu Teatrul Național din București. Păi nu este un fel de RIP TNB (rest in peace, TNB) cu acest concurs pentru găsirea unui director? Nu e ceva ce pare că nu reușește să își găsească o viață și o direcție nouă?
- Observ că te preocupă mult România.
Mă simt responsabil să fac și să spun niște lucruri în teatrul din România, să generez o schimbare.
În momentul în care primești și un premiu te simți chiar mai responsabil. E nevoie de oameni care să facă niște lucruri, să experimenteze și, în final, să se schimbe ceva. Inclusiv în școala de teatru și film, de acolo pornesc multe probleme. Ideea de a aduce regizori din afară pentru a lucra cu studenții și a face master de proiecte, să se concretizeze proiecte, să meargă studenții în străinătate, să experimenteze e foarte bună și o salut. Voi avea anul viitor un proiect cu UNATC și o școală din Paris, deci o ieșire benefică din localism, care să fie experimentată și în teatre, cu regizori din străinătate, iar regizorii români să poată lucra în străinătate, să vadă lucruri noi, să se dea mai multă importanță dramaturgului și ca scriitor, dar și pe scenă cu regizorul. Mai sunt multe de făcut, inclusiv sistemul repertoriului, sunt de acord că trebuie să ai și autori clasici, nu dând clasicii la o parte reformezi teatrul, dar poate numărul de spectacole și modul în care sunt programate trebuie să se schimbe. Prefer modul francez, în care se programează 10 reprezentații în serie, apoi treci la un alt spectacol și atunci artiștii au timp și spațiu să se reînnoiască, nu joci un spectacol o dată pe an, pe care de fapt l-ai făcut acum 10 ani.
- La ce lucrezi acum?
- Am regizat și scris spectacolul ”Prețul aurului”, pe care l-am jucat la Centrul Replika, și este un spectacol intim, despre viața mea, despre cariera mea ca dansator profesionist timp de 10 ani, despre relația cu tatăl meu și modul în care m-a afectat moartea sa, despre depresie, despre renunțare, despre presiune în dans și competiții, în sport, la o vârstă fragedă. E probabil cel mai personal proiect al meu, pentru că mă expun într-o vulnerabilitate a vieții mele și a parcursului meu, împreună cu doi dansatori profesioniști, un cuplu de dansatori de dans sportiv. Sper ca acest spectacol să aibă o viață lungă, îl jucăm și în Franța, la teatrul Ouvert, unde avem zece reprezentații. Mai am două spectacole care încă se joacă în București, ”Băiatul văduvă”, la Teatrelli, care e de fapt textul care stă la baza filmului ”Tom à la ferme”, cu patru actori foarte buni și o formă de teatru intimă și o poveste emoționantă și foarte pertinentă și necesară, zic eu, pentru acest spațiu. Mă preocupă să aduc pe scenă povești ale persoanelor din comunitatea LGBTQ+ . Filmul meu ”Câmp de maci” este încă disponibil pe Netflix, în toamnă a ieșit și în Franța în sălile de cinema și își continuă un parcurs de festivaluri, deși s-a cam încheiat, a fost deja în 50 de festivaluri și a avut un parcurs la care eu chiar nu mă așteptam. Acum încep un nou film, cu aceeași casă de producție, cu Ioana Moraru scenarist, unde pornim de la romanul Laviniei Braniște ”Interior zero” și de la povestea personajului principal Cristina, vorbim despre portretul unei generații, pe un background al societății românești, dar și despre condiția artistului și a cinema-ului românesc de astăzi. Punem ca dialog șantierul de construcții în care lucrează Cristina în oglindă cu șantierul filmului și a modului în care ne raportăm la o ficțiune, cum se fabrică ficțiunea. Va urma un proiect și la Teatrul Odeon, o rescriere tot după Cehov, ”Livada de vișini”, unde voi scrie, împreună cu parterul meu Yann Verburgh și cu actorii, pentru că vreau să povestim din perspectiva contextului românesc al legii retrocedărilor. Mi se pare un proiect care poate scoate multe povești la iveală.
Se încarcă comentariile...
