Nepal, ţara care m-a durut
0
Este ca o plecare pe front orice ieşire în traficul din Kathmandu. Pe frontul unei aglomerări urbane în care aştepţi să vezi câţi oameni vor cădea seceraţi de autovehicolele ce vin în rafale şi dacă te vei număra printre oamenii aceştia şi tu! Se trage din toate direcţiile. N-ai unde să te ascunzi. Iată şi un obuz printre proiectilele de calibru mic. E un elefant ce duce ditamai stiva de lemne în spinare.
Spre deosebire de celelalte vehicule, el pare să nu se grăbească, fiind, poate tocmai de aceea, şi singurul care nu claxonează. Totul e să nu te calce din greşeală pe picior sau pe capotă! Dar scapă toată lumea cu viaţă.
Drumul prăfos, de lăţimea unei palme, şerpuieşte printre grădini de legume şi cărămidării. Oare de ce s-or fi făcând atât de multe cărămizi în Nepal? Pentru că se construieşte mult, însă clădiri mărunte, cu unul sau două etaje, dar în aşa fel încât par vechi încă de noi! Zici că sunt case părăsite. Doar că vezi foarte mulţi oameni în preajma lor. Oameni şi grămezi de gunoaie! Le ţin de urât, şi unora, şi altora, câinii vagabonzi, care sunt prezenţi peste tot.
Iată-ne ajunşi la porţile oraşului istoric Bhaktapur. Capitala a rămas la numai câţiva paşi în urmă. Aproape c-ai putea, întinzând mâna, s-o atingi.
Se cheamă Bhaktapur Durbar Square locul în care ne aflăm. Am plătit echivalentul a 12 euro ca să putem trece dincoace de ziduri, unde se găseşte, de fapt, istoria. Nu e deloc mult pentru ceea ce ai de văzut aici.
Oriîncotro ai privi, dai cu ochii de temple. Sunt risipite printre ele restaurante şi cafenele, îndeosebi cele top roof, aflate, adică, sus, pe acoperiş, magazine de unde poţi cumpăra statuete ale lui Budha, portiţe sculpatate în lemn de tek, elefanţi, tigri, grifoni, dragoni şi alte vietăţi fantastice din teracotă sau piatră, eşarfe, mărgele, cuţite, iatagane, postere înfăţişând tot felul de mistere budiste. In afara acestora există şi o puzderie de vânzători ambulanţi, ce se ţin ca scaiul de tine, dar fără să fie agresivi. Mai există apoi o mulţime de oameni ce umblă fără nicio treabă de colo până colo, aceştia părând să fie mai numeroşi decât vânzătorii ambulanţi.
Înăuntrul unui basm cu grifoni şi cerşetori
În faţa fiecărui templu străjuiesc imenşi grifoni de piatră, dacă asta or fi, precum şi alte animale stranii, gata parcă să arunce flăcări pe gură sau să-şi ia zborul. Şi l-ar lua, pesemne, dacă nu le-ar împiedica piatra din care sunt cioplite. Sunt de ordinul sutelor. Este ca şi cum ai fi nimerit înăuntrul unui basm, la curtea unui împărat din Orientul Îndepărtat, în care unii dintre curtenii încălţaţi în papuci de casă întind o mână murdară ca să le pui un bănuţ în palmă. Se vede că lipseşte împăratul, altminteri n-ar îndrăzni să facă asta.
Prin curţile palatului, căci sunt mai multe, e curat. Nu însă şi pe străzile alăturate, unde monumentalitatea mizeriei se lăfăie la umbra monumentalităţii clădirilor!
Pe aceste străzi locuiesc, la un loc cu istoria, oamenii pe care-i văd mişunând peste tot. Cobor pe o ulicioară, nimerind într-un loc unde stau înşirate la zvântat nenumărate vase de lut, meşterite chiar alături, sub nişte şoproane rudimentare. Printre picioarele olarilor chiuie, zbenguindu-se, câţiva copii, bineînţeles desculţi şi murdari pe faţă şi pe mâini, în vreme ce câteva găini se învârt bezmetice printre picioarele lor. O capră lihnită de foame linge pofticioasă nişte străchini de pământ nears puse la uscat.
Vase de lut pe o strada din Bhaktapur Durbar Square FOTO Ştefan Mitroi
Este o lume ce te deprimă, fascinându-te, în acelaşi timp!
Merg mai în vale, observând, nu foarte departe, curtea unei şcoli plină de elevi. În dreapta, o locuinţă dărăpănată în faţa căreia stau tolăniţi la soare mai mulţi câini. Cei ai casei, adică oamenii, par să trăiască în bună înţelegere cu câini. Nici vorbă să se deranjeze unii pe alţii.
De altfel, în Nepal, oamenii se înţeleg la fel de bine şi cu maimuţele, chiar dacă acestea sunt mult mai mai periculoase decât câinii, în sensul că-ţi pot fura, dacă nu eşti atent, mâncarea din mână! Am văzut cu ochii mei cum o maimuţă i-a şterpelit unui bărbat îngheţata, iar o alta s-a agăţat de pantalonii unui trecător, obligându-l să-i cedeze porumbul copt din care tocmai muşca. Dar cel mai bine oamenii din Nepal se înţeleg cu oamenii! Este că nu vă vine să credeţi?! Dacă e să găseşti, în această ţară pierdută între imensitatea Indiei şi imensitatea şi mai apăsătoare a Chinei, ceva ce poate întrece Everestul în înălţime, asta este amabilitatea oamenilor.
Ne desprindem de forfota din inima Bhaktapurului şi pornim spre cel mai cunoscut templu budist al oraşului. Dar forfota se ţine scai după noi. Cum a doua zi este ziua zeului Shiva, care marchează începutul primăverii la hinduşi, întâlnim pe drum, chiar în mijlocul drumului, mai precis, o ceremonie religioasă închinată zeului cu pricina. Bat nişte tobe şi un bărbat cu o mască enormă pe chip se pregăteşte să înceapă un dans tradiţional, înconjurat de o mulţime de curioşi, care vrea parcă nu atât să-l vadă, cât să-l sufoce.
Un viitor laureat al Premiului Nobel
Impresiile culese de-alungul zilei s-au lăsat în picioare, îngreunându-ne mersul.
Aceeaşi forfotă de nedescris în jurul templului. Şi, desigur, aceeaşi prăfăraie, garnisită cu resturi menajere. Dar localnicii par să fie fericiţi. Stau în poziţie de picoteală sprijiniţi cu spinarea de ziduri. Sau poate că nu stau, ci meditează.
Un biet olog ne dă ocol, încercând să ne smulgă un bănuţ. Dându-i, însă, unuia, există riscul să te trezeşti cu-n potop de cerşetori pe capul tău. Ni s-a recomandat să nu cădem în greşeala de a-i milui. Deşi mi se rupe sufletul, mă văd nevoit să-l neglijez pe olog. Asta pentru a nu-i nedreptăţi pe ceilalţi cerşetori, care nu sunt puţini. Iar eu nu mă găsesc, din păcate, în situaţia de a le putea da la toţi. Nu încă! Aşa că-l rog în gând pe cel refuzat să mă ierte.
Deodată, se desprinde de lângă treptele templului un băiat, la fel de ponosit ca toţi ceilalţi, care începe să ne ofere, din proprie iniţiativă, explicaţii în engleză. Se descurcă la fel de bine şi în italiană, şi în portugheză. Încercăm să-l răsplătim pentru serviciul făcut, dar nu vrea să primească bani. Vrea, în schimb, să-i cumpărăm o carte. Ne arată şi de unde. E vorba de un dicţionar englezo-nepalez şi nepalezo-englez.
Când se vede cu cartea în mână, Samir, fiindcă aşa îl cheamă pe băiat, ne mulţumeşte cu lacrimi în ochi. Ochii noştri se umplu şi ei de lacrimi. Dacă aş fi citit despre o astfel de întâmplare într-un ziar, nu i-aş fi dat, mai mult ca sigur, crezare. Cum să-ţi ceară un copil, ce părea destul de flămând, o carte în loc de pâine?
Am trăit s-o văd şi p-asta. Şi mărturisesc, la doar câteva săptămânii de atunci, că este unul dintre cele mai frumoase lucruri din toată viaţa mea de până acum.
Habar n-am care o să fie viitorul lui Samir. Îmi place să cred c-ar putea ajunge scriitor. Un scriitor care să câştige chiar Premui Nobel! Lumea în care trăieşte şi stăruinţa de a se agăţa cu gherele unei inteligenţe excepţionale de lumea cealaltă, mare, ce îi refuză, în general, pe cei ca el, sunt premise imbatabile ale unei astfel de speranţe.
Pe drumul de întoarcere în Kathmandu, răsfoiesc, uitându-mă la cărămidării şi grădini, la casele noi, dar vechi, ce aşteaptă parcă să fie demolate, la oamenii şi câinii din pragul lor, la copiii mărunţei ce se întorc în uniforme curate de la şcoală, la vacile ce pasc pe marginea drumului şi la maşinile, ca de jucărie, ce lunecă pe suprafaţa palmei care e drumul, împidicându-se nu atât în linia vieţii şi a dragostei, cât în cea a norocului, răsfoiesc, ziceam, paginile marii cărţi pe care ar putea s-o scrie Samir. Pe care trebuie s-o scrie, el sau un alt băiat de 13 ani din Nepal!
Taximetristul care ne duce la hotel ne poveste despre satul lui. Se află la numai 70 de kilometri de Kathmandu, dar, pentru ajunge acolo, are nevoie de o zi întreagă. Adică mai mult decât până în Dubai sau la Doha, unde visează să meargă să lucreze.
500 000 de nepalezi iau în fiecare an calea străinătăţii, mânaţi de iluzia c-o să le fie mai bine acolo decât acasă. Dar, de cele mai multe ori, străinătatea primitoare şi prosperă îi tratează ca pe nişte animale de povară. Rareori îşi face timp să le vadă sufletul, care este suflet de oameni, nu de animale. Poate unii dintre cei mai frumoşi oameni din lume!
Seara, Bhaktapurul ingerat peste zi, cu tot ce înseamnă el, îşi face efectul. Începe să mă doară tot corpul şi am frisoane. Poate i-am greşit cu ceva lui Shiva. Dar cu ce?
Tremur toată noaptea cu ochii larg deschişi în întuneric, pentru ca, aproape de revărsatul zorilor, să înţeleg. N-am, de fapt, nicio boală. E pur şi simplu Nepalul, care doare. Doare până la suferinţă fizică, atunci când îi asculţi bătăile inimii cu inima!
Fragment din cartea 15 zile în Nepal, în curs de pregătire.
Se încarcă comentariile...
