Narațiuni strategice la Ankara: „Vremea Otomanilor a fost vârsta de aur a Balcanilor”

0
0

Continuăm în acest număr analiza dedicată Neo-otomanismul și ambițiile imperiale ale Turciei în Balcani (Bosnia și Herțegovina), început săptămâna trecută. Primul episode al analizei poate fi citit aici. Ultimul episod, dedicat neo-otomanismului și pragmatismului, va putea fi citit miercuri, 28 septembrie, pe siteurile adevarul.ro și larics.ro

Susținătorii partidului AKP, cu portretele lui Ataturk și Erdogan, iunie 2013, Istanbul Foto AP
Susținătorii partidului AKP, cu portretele lui Ataturk și Erdogan, iunie 2013, Istanbul Foto AP

De la naționalismul lui Kemal Atatürk, la expansionismul lui Ahmet Davutoğlu

Ilustrarea opoziției de față poate fi inițiată chiar cu geneza accesului către putere al celor două figuri marcante pentru politica turcească. Prima dintre acestea, Mustafa Kemal Atatürk, s-a afirmat pe fondul Răscoalei Junilor Turci din anul 1908, o inițiativă de anvergură istorică, provocată de rușinoasa pace de la Sèvres, ale cărei forțe politice aflate au reușit să îl detroneze pe sultanul Abdul Hamid al II-lea și să restaureze parlamentul, în temeiul principiului guvernământului constituțional.

Atatürk a preluat conducerea Turciei, în anul 1919, la finalul unei perioade turbulente, în care a respins agresiunea trupelor militare grecești, britanice, franceze și italiene asupra țării sale, în avalul primei conflagrații mondiale, cu ajutorul unei forțe armate neregulate organizate de el însuși, pornind de la încercarea de stopa fragmentarea Anatoliei. Victoria sa politică, obținută din paradoxul alăturării posturii sale de lider suprem al armatei turce, cu cea de exponent al unei politici naționale de eliberare, de sorginte liberală a pus bazele unei tradiții autoritariste ce s-ar putea confunda cu veritabil un modus operandi de a face politică turcă.

Naționalismul de sorginte kemalistă s-a născut din teama ca Turcia să nu fie redusă la o națiune de dimensiuni comparabile cu cele Bulgariei, prin pierderea strâmtorilor Bosfor și Dardanele, a zonei europene, precum și prin destrămarea Anatoliei, respectiv formarea unei zone kurde în partea de est a actualului stat turc. Eliberată de riscurile de securitate generate de Primul Război Mondial, de Războaiele Balcanice și de Războiul Greco-Turc, Turcia și-a concentrat resursele asupra securizării propriilor granițe, respectiv pe nivelarea diferențelor manifestate în plan intern între diferitele diferitele etnii ce duceau mai departe moștenirea diversitații Imperiului Otoman.

Cu o doctrină aflată în legătură directă cu apartenența la NATO și cu  noțiunea de occidentalizare, precum și de statul „naționalist turc”, Mustafa Kemal Atatürk a intrat în istorie atât prin interesul scăzut asupra turcilor din afara granițelor propriei țări, cât și printr-o serie de acțiuni interne greu de asociat cu ideea de politică liberală. Printre acestea, poate fi enumerate legea prenumelor 2525/1934, care prevedea obligativitatea prenumelor care indicau identitatea etnică turcă și scotea în afara legii orice prenume non-turcice. Demersuri similare, precum turcizarea programei naționale școlare sau interzicerea menționării limbii materne și a identității etnice, respectiv religioase, în recensăminte, au culminat cu represiunile armatei în zonele kurde, în anii 1925 și 1938 și au dus la un context favorabil apariției organizației separatiste PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan).

Ahmet Davutoğlu, fost Ministru de externe
Ahmet Davutoğlu, fost Ministru de externe

Ascensiunea politică și larga aderență a ideilor lui Ahmet Davutoğlu, ministru de externe, respectiv prim-ministru în administrația Erdoğan și exponent emblematic al neo-otomanismului, nu poate fi privită separat în raport cu narațiunile strategice vehiculate de partidul AKP.  Formațiunea politică și-a bazat ascendența pe promisiunea de a atrage politica turcă spre o direcție ireversibil liberală și democratică. AKP a reunit exponenții unei vaste alianțe de factori politici cu interese comune, printre care s-au numărat islamiști reformați, politicieni de centru-dreapta, precum și exponenți ai bazinului electoral liberal, influențat de ideile vestice, care aștepta de la acest partid eliberarea de sub rolul tutelar exercitat de armată și de instanțele superioare.

Acesta a fost contextul în care s-a petrecut schimbarea politicii Ankarei înspre o zonă multidimensională, care presupunea relații pașnice cu toți vecinii sau, mai exact, „zero probleme cu vecinii”. Numai așa, Turcia își creștea șansele de a deveni un pol regional de securitate în regiune și de a aspira la statutul de stat central. În viziunea lui Davutoğlu, Turcia merita să dobândească statutul de pol în domeniul securității, fie el și cu o alură mai degrabă subregională decât regională. În plan politic, Davutoğlu punea accentul pe unitatea țărilor din Balcani, pe baza a doi factori de coeziune: proprietate regională asupra proiectelor majore, cu scopul de a consolida cooperarea, respectiv obținerea unui simț comun, la nivel regional, sub forma unei apartenențe la o familie reunită. Se observă, astfel, o conturare a Turciei ca parte integrantă a dinamicii sociale, politice și strategice a regiunii Balcanilor.

Inspirată de ideile enunțate de profesorul Ahmet Davutoğlu, Turcia părea pregătită să abandoneze rolul de periferie strategică a Occidentului și să se transforme ea însăși într-un veritabil pol de putere. Ambiția lui Davutoğlu, pe care guvernul de la Ankara a accentuat-o pe perioada administrației Erdoğan, a fost aceea de a combina profunzimea geografică și noua imagine strategică, asumată prin politicile AKP, aceea de stat central, pentru a exercita o puternică influență în regiunile învecinate și a instaura pacea la nivel global, respectiv regional. Se observă, așadar, diferența radicală dintre naționalismul lui Kemal Atatürk și expansionismul lui Ahmet Davutoğlu: tranziția de la un stat marginal, cu granițe închise și zero influență externă, la unul cu amplitudine regională, ce aspiră la un rol global.

Politică și democrație, în Turcia: narațiuni strategice

Într-o încercare de a evalua alunecarea Turciei de la statutul de model de democrație model pentru Orientul Mijlociu, la autoritarismul derivat din activarea ambițiilor imperialiste, este utilă o trecere în revistă a fazelor discursului public instrumentalizat de-a lungul timpului în  cele două tipuri de cultură de securitate ale acestui stat. Despre cultura de securitate republicană putem spune că „este irigată mai ales de kemalism, prin prisma narațiunii strategice naționaliste, tributare statului puternic la nivel instituțional, administrativ și fiscal, precum și prin prisma tranziției de la supremația islamului la secularizare. Un exemplu elocvent al raportării lui Kemal Atatürk la ideea de Imperiu Otoman este caracterizarea pe care i-a făcut-o acestei epoci istorice: „perioadă de tiranie”.

Cultura de securitate neo-otomană are un spectru mai larg de manifestări, în funcție de implicarea aspectului identitar în ansamblul doctrinar. Alimentată, în majoritate, de reprezentări doctrinare bazate în special pe caracterul excepțional al Turciei, aceasta este asociată cu narațiuni strategice precum pan-turcismul sau pan-islamismul, inspirate de necesitățile secolului al XIX-lea de a apăra Imperiul Otoman de spectrul dezintegrării. Pan-islamismul se opune diferențierii naționaliste, tipice kemalismului, din moment ce diseminează ideea solidarității religioase a locuitorilor din țările musulmane și a integrării acestora într-un imperiu islamic.

Studiu de caz: Impactul doctrinei Erdoğan în zona Balcanilor de Vest

image

Balcanii de Vest nu au trecut prin experiența prăbușirii unui imperiu, doar cu ocazia destrămării Uniunii Sovietice. Odată cu revoluțiile naționale din 1918 și cu împărțirea teritorială a Europei între puterile învingătoare în Primul Război Mondial, a fost lichidat Imperiul Habsburgic și a fost grăbit, de asemenea, procesul de descompunere al Imperiului Otoman, deja măcinat de revoluții și de mișcări secesioniste. După anul 1991, în replică față de nostalgia manifestată față de perioada sovietică, în rândurile populației slave, numeroase comunități musulmane de pe teritoriul fostei Iugoslavii și-au revendicat tot mai pregnant descendența din Imperiul Otoman și afinitatea culturală față de Ankara.

La originea acestei tendințe stau mai mulți factori interdependenți. Printre aceștia se numără, potrivit profesorului Hakan Yavuz, transformările sociale ce au dus la apariția unor spații alternative de discurs, favorabile gândirii critice îndreptate către liberalismul economic și politic, precum și disoluția sistemului bipolar de putere, în contrapartidă cu percepția nefavorabilă asupra refuzului UE de a asimila Turcia, și a atitudinii indiferente a Europei față de politicile de purificare etnică aplicate în țări ca Bulgaria și Grecia, de-a lungul războaielor balcanice. Toate acestea au culminat cu genocidul din Bosnia și au fost puternic amplificate, conform lui Yavuz, de exacerbarea sentimentului naționalist de sorginte kurdă, manifestat în regiunea de sud-est a Turciei.

Sentimentul nostalgiei imperialist-otomane, în fosta Iugoslavie

Intrată într-o zonă de influență culturală turcă, imediat după încheierea acordului de pace de la Dayton, Regiunea Balcanilor de Vest, dar mai ales Bosnia și Herțegovina, s-a contaminat cu ideile propagate de administrația președintelui turc Turgut Özal, care construiau un pluralism cultural și un liberalism de sorginte neo-otomanistă. Elitele intelectuale care îndeplineau sarcina de a crea un sentiment identitar de apartenență a comunităților musulmane din actualul teritoriu a Bosniei și Herțegovinei erau intelectuali cu o puternică filiație islamică și cu legături strânse în universul cultural, respectiv în tradițiile religioase din Anatolia. Separarea bosniacilor musulmani de Imperiul Otoman a avut loc în anul 1878, mai devreme decât a celor din Kosovo, Macedonia sau Albania, ceea ce a dus la un reformism islamic încă dinainte de Primul Război Mondial, ce s-a menținut nu numai în timpul Turciei kemaliste, ci și în perioada încorporării Bosniei și Herțegovinei în Regatul Iugoslaviei.

Influența religioasă și culturală, exercitată dinspre Ankara imediat după căderea Cortinei de Fier, s-a suprapus cu atitudinea tot mai sceptică a bosniacilor față de Occident, în special față de reformele propuse pentru Bosnia, și chiar cu răspândirea opiniei potrivit căreia viețile musulmane nu contează pentru Europa. Treptat, sentimentul descris de numeroși teoreticieni drept Osmanli hasreti sau Otoman-algia a început să se manifeste nu doar la Ankara sau Istanbul, ci mai ales la Sarajevo sau în Kosovo. Osmanli hasreti poate fi descrisă ca „o stare de durere emoțională asociată cu înlăturarea instituțiilor, practicilor și manierelor islamice din afacerile de politică internă și din societate, ca urmare a prăbușirii Imperiului Otoman”. Sub influența ideilor de respirație neo-otomanistă, populația musulmană din fostele țări iugoslave a aderat în mod progresiv la o ideologie a islamului politic ce se revendică de la vechea tradiție otomană „Nakşibendi”, un ansamblu de principii sunite de sorginte sufistă împărtățite și de președintele turc Turgut Özal.

Suniții împărtășesc o concepție religioasă potrivit căreia profetul Mahomed nu a desemnat un succesor, iar cel mai bun și mai educat dintre credincioșii musulmani merită să fie desemnat drept conducător al comunității. Potrivit viziunii su-nniste, având în vedere că Mahomed este prezentat de Coran drept ultimul profet, califul este văzut ca succesorul politic al acestuia și ca protector al credinței, dar nu se bucură de vreun privilegiu anume, de inspirație religioasă. Sufismul reprezintă tradiția misticismului de sorginte islamică potrivit căruia accentul activităților religioase trebuie să pice pe experiențele divinității. Afectat de perioada kemalistă, de o pierdere a influenței în rândul elitelor, pe fondul exacerbării secularismului, sufismul a recâștigat teren în context neo-otomanist și mai ales ca urmare a reactivării tradiției Nakşibendi.

Aceasta este practicată de ordinul sunito-sufist omonim și se afirmă drept unul dintre cele mai autentice moduri de a urma calea credinței islamice, respectiv de a celebra moștenirea spirituală a lui Abu Bakr, primul calif din istorie și cel mai bun prieten al profetului Mohamed. Tainele credinței Nakşibendi s-au transmis de-a lungul secolelor, prin intermediul maeștrilor cunoscuți cu titulatura de Khwajagan. Potrivit lui Dr. Seyfi Say, editor al publicațiilor Islam și Ilim ve Sanat, tradiția Nakşibendi poate fi descrisă astfel: „un islam al oamenilor, care scoate în evidență legea Sharia și care menține solidaritatea între credincioși, conservând, reînnoind și transmițând cunoștințele religioase și amintirile de-a lungul generațiilor. Acesta examinează și filtrează procesele modernității în baza demersului de a proteja fundamentul islamului și interesele comunității musulmane”.

Moscheea Ferhadija din Banja Luka
Moscheea Ferhadija din Banja Luka

Etichetarea musulmanilor bosniaci drept turci, de președintele sârb Slobodan Milosevic și de președintele croat Franjo Tudjman, gest cu o puternică valență naționalistă, a reprezentat unul dintre stimulii unei atitudini descrise de principiile tradiției Nakșibendi drept „solitudine în cadrul societății” (halvet der encümen). Aceasta se materializează prin abilitatea indivizilor ce aderă la un consens baza pe nostalgii de factură neo-otomanistă de a participa la viața socială a cetății de o manieră care, deopotrivă, să nu interfereze cu instituțiile oficiale și să nu atragă atenția în spațiul public.

În replică, termenul de „măcelar sârb” a devenit, la mijlocul anilor ’90, o sintagmă comună în rândul musulmanilor, cu referire la atrocitățile comise la Sarajevo și Srebrenița. Un episod emblematic pentru atitudinea din prezent a bosniacilor, față de statul turc și față de conducătorul său, este cel evocat de Asli Aydıntaşbaş și prilejuit de o vizită a președintelui Recep Tayyip Erdoğan realizată în luna octombrie 2017, în orașul sârb Novi Pazar, recunoscut ca un centrul cultural bosniac: „Când (Erdoğan) a apărut pe scenă, la un miting, mulțimea, formată în mare parte din bosniaci, a scandat: Sultan! Sultan!”

Riscuri de securitate

Imediat după încheierea conflictelor care au avut drept consecință disoluția Iugoslaviei, structurile euroatlantice, prin intermediul NATO și UE, au demarat o misiune de stabilizare a regiunii Balcanilor de Vest și de menținere a securității republicilor implicate în conflicte. Misiunilor militare întreprinse de NATO li s-au adăugat cele desfășurate sub auspiciile Uniunii Europene, de natură non-militară. Perspectiva integrării statale a fostelor republici iugoslave a fost văzută, încă de la început, ca un scop cu bătaie lungă, dar puternic legat de obținerea unui climat general de pace.

Evoluția către statutul Uniunii Europene de principal partener comercial al statelor din Balcanii de Vest a dus la o ajustare bine venită a echilibrului geopolitic în regiune. Între anii 2006 și 2016, exporturile din fostele republici Iugoslave către UE au crescut cu 140%, iar importurile au atins în această perioadă un procent de 85%. În privința investițiilor străine puse în practică în Balcanii de Vest, se remarcă, în perioada 2007-2015, UE cu o proporție de 72,5%, Federația Rusă, cu un procent de 4,6%, Elveția, cu 3,7%, Elveția, cu 2%, respectiv Turcia, cu 2%.

Această stare de fapt arată, în aparență, atât o deschidere a spațiului sud-estic către valorile democratice europene, cât și o vindecare treptată a vechilor conflicte, mai ales din perspectiva valului de extindere al UE, din 2004, ce a inclus nu mai puțin de zece state. Dacă Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Cehia, Ungaria și Cipru au aderat laolaltă la Uniunea Europeană într-o atmosferă generală de entuziasm, integrarea țărilor din Balcanii de Vest se menține ca un deziderat tot mai improbabil. În fapt, provocările de natură geopolitică, din regiune rămân și în secolul XXI, aceleași care au iscat în mod tradițional tensiuni. Reticența de factură nouă a Uniunii Europene rezidă în iminența unor provocări precum emergența și dezvoltarea curentelor politice de factură extremist și naționalistă, a sentimentelor anti-europene și chiar a slăbirii eficacității statului de drept, pe fondul numeroaselor disensiuni între capitalele statelor membre.

În paralel, Federația Rusă menține relații strânse cu statele și entitățile politice din Balcanii de Vest ce numără un procent majoritar de populație creștin-ortodoxă, în cadrul unei strategii centrate pe fructificarea sentimentelor de sorginte panslavistă și panortodoxă. O îngrijorare aparte trebuie direcționată înspre atașamentul dintre Rusia și entitatea denumită Republica Srspka, parte a binomului Bosnia și Herțegovina, dar rezervor abundent de atitudini și demersuri separatiste. Este evident avantajul pe care Kremlinul contează, în urma unei eventuale destabilizări a situației politice din Balcanii de Vest, cu bătaie în sensul decredibilizării NATO și UE, ca factori decisivi de securizare.

Cu toate acestea, Moscova nu a acționat în sensul unei alternative la parcursul euroatlantic pe care îl urmează, deja o bună parte a republicilor din zonă, ci doar pe consolidarea relațiilor mutuale. La polul opus, legăturile de natură istorică, dintre Turcia și Balcanii de Vest, prin prisma prezenței elementului musulman în regiune, de-a lungul secolelor, transformă statul ce deține a doua cea mai puternică armată din NATO într-un veritabil actor statal. La fel Federația Rusă, și Turcia marșează puternic pe elementul religios, drept catalizator al relațiilor cu entitățile ce au alcătuit fosta Iugoslavie.

Manifestarea intereselor Turciei în țări precum Bosnia și Herțegovina, Macedonia de Nord sau Albania se face simțită prin punerea în operă a unui pachet integrat de instrumente tipice politicii externe, de oportunități economice și de strategii de comunicare bazate pe afinitatea culturală și spirituală. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă tratatul de liber schimb semnat între Turcia și Bosnia și Herțegovina în anul 2002, plasând statul turc pe o poziție privilegiată între factorii externi prezenți în această entitate statală.

Prezența Turciei în calitate de factor de influență al spațiului balcanic poate fi privită și prin perspectiva riscurilor asupra securizării acestui stat implicate de retorica anti-occidentală practicată de Erdoğan, prin vehicularea unor noțiuni precum „creștinii și tehnologia ghiaură”. Elocventă, în privința riscurilor de securitate pe care le presupune întreg ansamblul de acțiuni de sorginte neo-otomanistă în zona Balcanilor de Vest este declarația fostului Prim-Ministru și Ministru de Externe al Turciei, Ahmet Davutoğlu, din anul 2009, susținută chiar la Sarajevo: „Pe vremea otomanilor, în secolul XVI, Balcanii se aflau în centrul politicii mondiale. Aceea a fost vârsta de aur a Balcanilor. (...) Erau Balcanii otomani. Îi vom restabili. (...) Secolele otomane din Balcani au fost unele de succes. Acum, trebuie să reinventăm aceasta. (...) Anatolia vă aparține, frați și surori! Și suntem la fel de siguri că Sarajevo ne aparține!”.

(va urma)

Analiză de Grosoiu Gabriel-Sorin, absolvent al Masterului de Studii de Securitate al Universității din București.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite