Neo-otomanismul și ambițiile imperiale ale Turciei în Bosnia și Herțegovina (I)
0Grosoiu Gabriel-Sorin*
În data de 24 iulie 2020, în fosta bazilică bizantină Sfânta Sofia din Istanbul, a răsunat prima chemare la rugăciune, în prezența președintelui Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, după o perioadă de 85 de ani în care lăcașul de cult îndeplinise doar funcția de muzeu.
Convertirea unui obiectiv de patrimoniu UNESCO în lăcaș de cult reprezintă un moment de profundă solemnitate pentru lumea musulmană, în timp ce, pentru Vest, poartă o simbolistică aparte, greu de ignorat, dar foarte important de decriptat. La prima vedere, acesta ar putea fi considerat un puternic semnal al unei epoci de oficializare a neo-otomanismului, rămas în mentalul colectiv turc și impulsionat timp de ani de zile de acțiunile președintelui Recep Tayyip Erdoğan.
Redeschiderea moscheii Hagia Sofia poate fi interpretată ca un punct culminant, dar capitolele de mai jos vor arăta că nu este decât un obiectiv de pe o listă mai cuprinzătoare de demersuri cu impact simbolic și geopolitic. Ansamblul acțiunilor administrației Erdoğan vizează atât contextul intern al unui stat turc ce face pași tot mai apăsați în direcția opusă a secularismului impus de Mustafa Kemal, cât și contextul regional al unei sfere de influență alcătuite din state filoturce. Evenimentul petrecut în Istanbul a fost prefațat, însă, de un altul mai puțin mediatizat, dar cu o simbolistică cel puțin la fel de relevantă. Pe data de 7 mai 2016, în orașul Banja Luka, a fost inaugurată, tot în prezența unui înalt oficial turc, prim-ministrul Ahmet Davutoğlu, moscheea Ferhadija. Lăcașul de cult nu a fost, însă, construit de la zero, ci reconstituit, piatră cu piatră, după ce, cu 23 de ani înainte, a fost demolat de forțele armate ale sârbilor bosniaci.
Dincolo de necesitatea recuperării istoriei și identității culturale a comunității afectate de pierderea unei renumite moschei edificate în anul 1579, este demn de observat caracterul revanșard al gestului de a inaugura noul lăcaș de cult la aceeași dată cu cea în care acesta a fost distrus, mai exact în ziua de 7 mai 1993. Vegheată de unul dintre cei mai puternici promotori ai ideilor neo-otomaniste, precum Davutoğlu, repunerea în circuitul religios a unei moschei dintr-o zonă defavorizată istoric și economic, precum și predispusă la dependența de statele puternice din regiune, a reprezentat un semnal discret. Spre deosebire de Hagia Sophia, Ferhadija nu reprezintă un obiectiv la fel de proeminent pe harta Europei, dar reabilitarea acesteia sub atenta supraveghere a autorităților turce indică o atitudine de o mare amplitudine geopolitică: raportarea Ankarei la Bosnia și Herțegovina ca la o provincie turcă.
Balcanii, cap de pod al civilizației islamice in mijlocul Europei
Regiune caracterizată de o mare diversitate etnică și marcată de ample frământări istorice, Balcanii de vest (Albania, Bosnia și Herțegovina, Republica Macedonia de Nord, Muntenegru și Serbia) reprezintă un punct de interes major pe harta Europei și pe cea a lumii. În goana sa către dominație totală, Imperiul Otoman a devenit un pericol pentru populațiile din Balcani odată cu anul 1362, când soldații turci au cucerit orașul bulgar Adrianopol (cunoscut astăzi cu numele Edirne și făcând parte din Turcia).
Drumul către succes al trupelor aflate sub comanda sultanilor a fost ușurat de fractura dogmatică și de dezbinarea dintre creștinii ortodocși și catolici, ca urmare a marii schisme din anul 1054 (Mircea Malița). Cele trei secole de dominație otomană în Balcanii de Vest și în Europa de sud-est s-au stins treptat, pe măsură ce lupta pentru statele naționale se amplifica, odată cu influențele culturale venite fie dinspre Grecia, fie dinspre Austro-Ungaria. Odată cu Tratatul de la Karlowitz, semnat în data de 26 ianuarie 1699, care consfințea înfrângerea armatei turce în urma războiului austriaco-otoman, Balcanii își începeau tranziția către o epocă modernă, dar măcinată de confruntări.
Pentru mult timp, istoricul Balcanilor de Vest va rămâne unul încărcat de confruntări militare de proporții, cu mize importante, ce s-au soldat cu consecințe care se răsfrâng și în prezent asupra stării de fapt a Europei de Vest, Centrale și de Est. Izbucnit la 8 octombrie 1912, Primul Război Balcanic a debutat cu atacul asupra Turciei, din partea unei coaliții alcătuite din Muntenegru, Bulgaria, Serbia şi Grecia. Mânate în luptă de scopuri comune, precum consolidarea independenței în raport cu Imperiul Otoman, cele patru țări și-au păstrat planuri individuale de operațiuni și au urmărit scopuri diferite.
Dacă Bulgaria urmărea să recompună teritoriul național anterior stăpânirii otomane, din perioada ţarului Simeon, ce depășea granițele pe care acest stat le deținea în 1912 până la Gurile Dunării, Grecia țintea un scop pe cât de ambițios, pe atât de greu de conceput în prezent: stabilirea capitalei la Istanbul, într-o încercare de revitalizare a vechiului Imperiu Bizantin. După un Secol XX turbulent, ce și-a pus amprenta asupra Balcanilor de Vest prin două conflagrații mondiale și prin intrarea acestora sub autoritatea imperialistă a Cortinei de Fier, Bosnia și Herțegovina, Albania, Republica Macedonia de Nord, Muntenegru și Serbia de astăzi păreau înscrise pe o traiectorie a normalizării relațiilor dintre cetățenii de diferite etnii, sub un singur steag.
Conflictele ce au avut loc în acest spațiu, imediat după momentul prăbușirii Uniunii Sovietice au atras imediat atenția și chiar reacția unor organisme precum Uniunea Europeană sau NATO. Balcanii de Vest băteau la ușa noului mileniu cu un bagaj complex de probleme interne, ce tulburau apele peste tot în jur, prin prisma dificultăților economice și securității regionale. Succesiunea unor evenimente precum cele descrise în rândurile de mai jos au creionat, în timp, imaginea unei regiuni în care diplomația și stabilitatea politică sunt și vor fi întotdeauna mai greu de obținut decât în orice altă parte a Europei. Discursul de securitate al fostelor țări iugoslave încă se formulează în mod anevoios și este elaborat de acestea numai în dependență față de marile puteri europene, de NATO și de Turcia, în calitate de garanți ai echilibrării întregului proces.
Premise istorice
Iugoslavia, descrisă de Iosip Broz Tito ca o țară care îngloba cinci republici, şase naţiuni, patru limbi, trei religii, două alfabete şi un singur partid, și-a sincronizat prăbușirea cu o alta, mult mai răsunătoare, atât pentru geopolitica europeană, cât mai ales pentru cea mondială: destrămarea Uniunii Sovietice. Finalul Războiului Rece a stimulat ambițiile de autonomie ale slovenilor și croaților. Masacrarea a 12.000 de croați, la Vukovar, în toamna anului 1991, a fost doar un sinistru semnal al faptului că butoiul cu pulbere din Balcani s-a aprins din nou. Bosnia și Herțegovina intră, un an mai târziu, sub tirul de artilerie al forțelor auto-proclamatei entități Republica Srpska și Republicii Federale Iugoslavia, într-un gest de sfidare a puterilor occidentale, care se adunaseră la masa tratativelor de la Maastricht, pentru a face demersurile necesare fondării Uniunii Europene.
Violența evenimentelor succedate rapid, în cadrul conflictului care s-a generalizat, făcea ca nepotrivirea dintre popoarele ce altădată conviețuiseră sub un steag comun să treacă de la animozitate la amenințare asupra întregului echilibru european de securitate. Detonarea podului din Mostar, la 9 noiembrie 1993, punte ce avea o mare valoare simbolică pentru relația dintre comunitatea bosniacă și cea croată, asediul întins pe patru ani, asupra orașului Sarajevo, precum și genocidul de la Srebrenița, din 1995, care a dus la exterminarea a cel puțin 6.000 de copii și de bărbați musulmani, au necesitat intervenția fermă a ONU și NATO. Sfârșitul acestui veritabil război nu a fost ultimul capitol post-iugoslav al tulburărilor din Balcani. El a fost succedat de deportarea celor 800.000 de albanezi din regiunea Kosovo, la inițiativa autorităților iugoslave, precum și de fuga a 165.000 de sârbi din aceeași zonă, în urma răspunsului NATO amintea întregii Europe despre iminența permanentă a unei noi Conflagrații Mondiale, cu rădăcina în Balcanii de Vest.
Reacția Turciei față de situația de conflict din fosta Iugoslavie a fost, încă de la început, aceea de îngrijorare față de pacea și stabilitatea zonei. Atitudinea prudentă a administrației Turgut Özal (prim-ministru turc între 1983 și 1989, respectiv președinte al Turciei între 1989 și 1993) s-a manifestat prin recunoașterea independenței Sloveniei și Croației, în anul 1992, într-o simbioză manifestată în planul politicii externe cu ONU și cu țările comunității europene. Izbucnirea războiului din Bosnia, însă, a marcat o schimbare de atitudine pentru Turcia, care vedea această confruntare prin prisma unei puternice erodări a identității poporului bosniac, precum și prin perspectiva unei crize majore de migrație. Deși, pe perioada Războiului Rece fusese atât un aliat al Statelor Unite Ale Americii în regiune, cât și un partener economic important pentru URSS, Turcia se găsea, la rândul ei, după 1991, într-un moment delicat, în care făcea eforturi considerabile pentru a-și redefini statutul în politica globală.
Alături de oportunitatea unui rol de mediator, în conflictul din Bosnia, Turcia tocmai își adjudecase un capital de încredere semnificativ din partea Americii, pe fondul sprijinului acordat în perioada Războiului din Golf. Era, așadar, momentul să demonstreze valențe de putere regională, într-un context în care Uniunea Europeană de raporta la statul așezat pe două continente mai degrabă ca la un consumator de securitate, decât ca la un furnizor de securitate. Cu o atitudine sceptică, a Occidentului, ce s-a manifestat inclusiv după fondarea Uniunii Europene, în privința admiterii sale în acest organism internațional, Turcia se vedea nevoită să se bazeze strict pe recunoașterea venită de peste Ocean pentru a-și construi o percepție respectabilă în plan geostrategic.
Pe fondul Războiului Bosniac, ce reclama un sprijin substanțial, din partea Ankarei pentru populația musulmană din Bosnia, dar și din nevoia de a-și dovedi fidelitatea față de aliații vestici, Turcia s-a implicat direct în influențarea procesului de pacificare a părților beligerante. Aceasta s-a materializat prin organizarea, ca parte a activității Organizației Conferinței Islamice, a unei întâlniri speciale, din postura de președinte al organismului, pe care statul turc o deținea. Mai mult, Turcia a inițiat o conferință a statelor balcanice și a celor învecinate, în anul 1992, pe tema soluționării conflictului bosniac. Demersurile au continuat cu participarea în cadrul Conferinței de la Londra pentru fosta Iugoslavie, organizată în luna august, 1992, în cadrul Consiliului Europei, tot cu privire la soluționarea conflictului iscat în Balcanii de Vest.
Implicarea a continuat inclusiv la firul ierbii, prin participarea trupelor militare turce la acțiunile Forței de Protecție a Națiunilor Unite din Croația și Bosnia și Herțegovina, pe perioada conflictelor militare din fosta Iugoslavie. Apogeul acțiunilor de natură militară a fost reprezentat de participarea Turciei, ca stat membru NATO, la campania aeriană asupra Iugoslaviei, în anul 1999. De asemenea, Turcia s-a afirmat, printre statele membre ale ONU, prin participarea la misiunile de menținere a păcii în Kosovo. Traiectoria urmată de Turcia, în turbulenta perioadă descrisă în cele de mai sus, a fluctuat de la o atitudine de prudență, manifestată din dorința de a menține o anume stabilitate regională, la amplificarea importanței geostrategice, atât printr-o politică de balansare externă, față de aliații occidentali cât și printr-un soft power exercitat asupra statelor fostei Iugoslavii.
Doctrina Erdoğan: de la periferie strategică, la stat central
Ultimii ani au fost marcați de o creștere fără precedent a rolului jucat de Turcia pe plan regional, atât din punctul de vedere al politicilor de afaceri externe, cât și ca mediator al unor conflicte de natură militară. Din punctul de vedere al retoricii practicate atât de Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), formațiune majoritară în parlamentul din Turcia, cât și de Recep Tayyip Erdoğan, ca fondator și exponent de vârf al acestuia, se discerne un bagaj identitar ancorat în practicile de securitate ale Imperiului Otoman, sub forma unei doctrine neasumate oficial.
Turcia este, astfel proiectată drept un stat central, un unificator al comunităților etnice musulmane, cu scopul de a asigura prosperitatea membrilor acestora. Sfera de influență a Turciei, este, astfel, alcătuită nu doar din Bosnia și Herțegovina, Macedonia de Nord sau Uzbekistan, ci chiar din Teritoriile Palestiniene, Gaza, Irak, Siria sau chiar Somalia sau Tunisia, pe baza unui factor de coeziune de natură istorică: naționalismul croit în jurul ideii de pan-turcism. Cu adânci rădăcini religioase, această viziune susține necesitatea ca Turcia să conducă lumea turcă alcătuită din etnicii turci ce locuiesc în Europa, Africa și Asia.
Prin vigoarea acțiunilor de politică externă și prin asertivitatea acțiunilor în raport cu națiunile turcofone, Turcia devine un lider regional angrenat în dinamica sistemului global. Scopul final al doctrinei Erdoğan este reprezentat de tranziția de la statutul de periferie strategică a Occidentului la cel stat care aspiră la a deveni putere globală. Drumul către această stare de fapt pare a fi fost pavat simultan cu cel către succesul electoral al partidului AKP, care s-a instalat la putere la finalul a opt ani de „secularizare agresivă”.
Din punctul de vedere al conceptului de la baza doctrinei Erdoğan, „Turcia, stat central”, acesta a fost o inovație introdusă de Ahmet Davutoğlu, așadar se poate considera că doctrina Erdoğan este un derivat al acesteia. În ceea ce privește, însă, elementele de neo-otomanism, puternic evidențiate rin toate demersurile administrației Erdoğan, avem de-a face, mai degrabă, cu o continuare a doctrinei inițiate de Turgut Özal, începând cu prima parte a anilor ’90. Pe scurt, doctrina Erdoğan poate fi descrisă ca ansamblul a două fundamente ideologice de sorginte neo-otomanistă: „(...) pan-islamismul și pan-turcismul, două pan-idei care ventilează un exceptionalism agresiv”.
Principiile pe care se sprijină doctrina Erdoğan, în plan concret, pot fi sumarizate pornind de la ambițiile ei globale și regionale, până la cele legate de propria nevoie de securizare. Astfel, potrivit unui studiu realizat de Aljazeera, Turcia are interese care care nu sunt legate exclusiv de țările vestice, ci de națiunile care împărtășesc același bagaj cultural, respectiv etnic. Statul condus în prezent de Recep Tayyip Erdoğan nu se mai mulțumește cu statutul de bastion al Occidentului în fața expansionismului rusesc, ci caută un rol de lider al celor trei regiuni cu care se învecinează: Orientul Mijlociu, Balcanii și Regiunea Caucazului.
De asemenea, Turcia nu este dispusă să-și asume o realitate de facto, indiferent de originea acesteia sau susținerea pe care o are din partea țărilor Occidentale, iar poziția și interesele națiunii turce pot fi susținute inclusive prin acțiuni concrete. Nu în ultimul rând, Turcia își asumă demersul de a proteja aliații din regiunile asupra cărora își exercită înfluența, prin asumarea protejării intereselor mutuale.
Neo-otomanism și kemalism
Una dintre primele mențiuni ale noțiunii de neo-otomanism îi aparține britanicului David Brachard, care folosit-o în lucrarea „Turkey and the West”. Potrivit definiției furnizate de Darko Tanasković, neo-otomanismul poate fi descris ca „o platformă macro-ideologică complexă, conform căreia Turcia, în calitate de urmaș legitim al Imperiului Otoman, trebuie să-și reafirme întreaga moștenire culturală, spirituală și politică, astfel încât să-și asigure și să își joace rolul de forță globală (…)”. Acest curent cu largi reverberații în politica internă și în cea externă, precum și în viața socială și chiar în manifestările religioase, sintetizează idealurile tradiționale, specifice Imperiului Otoman, pe care le adaptează la narațiunile strategice vehiculate în Turcia contemporană.
Potrivit lui Malik Mufti, cultura de securitate a Turciei este tributara a două sedimentări majore. Cultura principală, de tip republican, este cea derivată din principiile seculariste ale unui stat modern. Aceasta se bazează pe menținerea securității printr-o strategie defensivă și prin izolarea de conflictele externe. Printre exponenții acestui set de principii transpuse în politică se numără exponenți precum Mustafa Kemal Atatürk (președinte al Turciei între 1923 și 1938) sau Mustafa Ismet Inönü (președintele Turciei între 1938 și 1950).
Cultura de securitate secundară, de tip imperialist, este cea care implică angajarea directă a Turciei cu mediul extern de securitate. Aceasta se bazează pe ideea că Turcia este un stat central care nu și-a îndeplinit menirea geopolitică. Exponenții acesteia din urmă sunt Turgut Özal (președinte al Turciei între 1989 și 1993), Ahmet Davutoğlu (lider marcant al partidului AKP, ministru de externe între 2009 și 2014, prim-ministru al Turciei între 2014 și 2016) și Recep Tayyip Erdoğan (președintele actual al Turciei și prim-ministru între 2003 și 2014).
Prima manifestare a neo-otomanismului, ca identitate strategică, a avut loc chiar la începutul anilor ’90, odată cu intenția manifestată de Turgut Özal, de a desfășura o intervenție militară în nordul Irakului. Motivația pentru acest gest fără precedent în tradiția republicană a Turciei stătea în dorința lui Özal de a recupera teritoriile irakiene locuite de kurzi și care aparținuseră Imperiului Otoman. Ipoteza de la care pornea Özal era aceea potrivit căreia Ankara ar fi putut beneficia de dreptul de preempțiune, în cazul în care suprafața Irakului ar fi fost dezmembrată.
Kemalismul, și-a luat numele după liderul turc căruia i-a revenit sarcina de a reconstrui Turcia după Primul Război Mondial, respectiv după Războiul cu Grecia. Mustafa Kemal Atatürk a reușit să impună un guvern naționalist la Ankara, să respingă forțele Aliate din Anatolia și să renegocieze termenii foarte severi în care s-a tranșat Tratatul de la Sèvres. Acesta act prioritiza interesele Aliate, grecești și armene, în fața celor ale Turciei de astăzi, culminând cu spectrul deloc încurajator al proiectului naționalist grec, ce țintea anexarea părții europene a Imperiului Otoman, precum și a țărmurilor Mării Egee, respectiv ale Mării Negre.
Mustafa Kemal Atatürk era un adept al statului definit sub forma republicii seculare, iar calea prin care acesta a găsit de cuviință să îl edifice, sub forma Republicii Turce, a fost cea a reformelor radicale, al căror scop era înlăturarea vechilor instituții ale Imperiului Otoman. Structural, kemalismul se sprijină pe șase principii de bază, supranumite și cele șase săgeți: republicanismul, reformismul, laicizarea, statalitatea, naționalismul și populismul. Potrivit doctrinei practicare de Atatürk, pan-turcismul nu reprezenta un element de interes, așa cum observăm astăzi în cazul așa-numitei doctrine Erdoğan, punctul central al kemalimsului, din punctul de vedere al unei asumări identitare, la nivel politic, fiind reprezentat de națiunea turcă din interiorul granițelor statului-națiune. O altă diferență flagrantă este cea legată de opoziția față de imperialism, reflectată în politica de probleme zero, atât cu vecinii, cât și pe plan intern.
În opoziție cu ambițiile expansioniste tipice neo-otomanismului, kemalismul punea accentul pe o menținere a securității statului în manieră defensivă, prin asigurarea unei cât mai mari omogenități la nivelul corpului politic, precum și a unei izolări față de amenințările externe. Angajarea Turciei, potrivit acestei strategii, viza propriul mediu extern de securitate, iar accentul, în privința acțiunilor de politică externă, pica pe menținerea independenței Turciei față de ingerințele externe. De-a lungul Războiului Rece, Turcia a fost nevoită să exercite o balansare externă între interesele Uniunii Sovietice și cele ale Occidentului, la nivel regional. Aceasta, nu doar pentru că moștenirea doctrinară a lui Mustafa Kemal Atatürk a fost aceea a balansării între Est și Vest, ci și datorită doctrinei setate de Ismet Inönü, potrivit căreia Turcia a urmat o politică de „compartimentalizare”, prin izolarea politicilor de securitate regionale, în raport cu influența pe care ar fi putut-o exercita marile puteri, respectiv prin securizarea permanentă a granițelor Turciei.
(va urma)
*Grosoiu Gabriel-Sorin este absolvent al Masterului de Studii de Securitate al Universității din București.
Se încarcă comentariile...
