
Mircea Platon şi dulcea Românie
0Studiile şi eseurile, reunite de Mircea Platon în Cine ne scrie istoria? şi Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ (Editura Timpul, 2007 şi 2011), amintesc, prin vervă şi conţinut, de publicistica lui Eminescu.
Există o certă corespondenţă între criticismul conservator al
junimiştilor, în special al lui Eminescu şi Maiorescu, dar şi al lui
Missir (redescoperit de Platon), şi acela apărut mai ales după aderarea
României la Uniunea Europeană. Entuziasmul paşoptiştilor a fost drastic
ponderat de Junimea, – şi tot astfel pare a se-ntâmpla şi astăzi, prin
intermediul intelectualilor mai tineri, unul dintre cei mai valoroşi
fiind Mircea Platon. Este adevărat, mişcarea intelectuală conservatoare
de astăzi a fost anexată în bloc ideologiei neoliberale; astfel, nu se
poate vorbi despre un curent conservator criticist. Platon este unul
dintre puţinii care au refuzat anexarea, cu riscul de-a fi marginalizat.
Într-o epocă marcată de „ingineria socială“ capitalistă, cărţile lui
continuă adevăratul spirit junimist. Platon este, astăzi, mai aproape de
critica de stânga, avansată de autorii site-ului Critic Atac, decât de
conservatori ca Baconschi, Neamţu sau Patapievici. Într-o anexă la
Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ, Platon publică un text al
teologului Emil Brunner, autor promovat de „elita noastră de dumping
neoliberală“ (p.282) printr-un program de traduceri finanţat de Fundaţia
Konrad Adenauer. Rolul acestei traduceri este de a „arăta legătura
dintre principii şi soluţii“ (p.283), altfel spus de-a sublinia distanţa
dintre susţinerile politice ale conservatorilor români şi sursele lor
ideologice: „Nu poţi, de exemplu, ca astăzi să ironizezi, pe faţă sau
anonim, personalismul economic de pe poziţii neoliberale şi susţinând
marile corporaţii, iar mâine să te declari un susţinător al
personalismului economic, compilând bibliografii panicate al căror
singur rost este să excludă „victimele“ atacurilor tale de ieri“
(p.282).
În cele două cărţi, Mircea Platon îşi pune întreaga formaţie ştiinţifică
dobândită prin studii doctorale şi postdoctorale în SUA şi Canada, în
slujba jurnalismului radical. Scriitura sa, având laborioase
argumentaţii ştiinţifice, dar fiind totodată accesibilă unui public mai
larg, urmăreşte două obiective principale: 1. să expliciteze luări de
poziţie, trecând dincolo de vulgata neoliberală şi, în general, dincolo
de orice gândire prefabricată; 2. să articuleze şi să dinamizeze
dezbaterea publică în spiritul generaţiei sale. „Junimea nu s-a clădit
pe Logica lui Titu Maiorescu, ci pe eseistica sa şi pe opera
jurnalistică şi literară a nespecialistului Eminescu.“ (2007, 288) Un
filon „trăirist“ îi străbate cărţile, o miză a autenticităţii şi, mai
mult decât atât, a moralităţii îl animă: Mircea Platon este un om al
generaţiei sale, generaţia 2.000, acea generaţie pentru care
autenticitatea personalităţii se află întotdeauna pe primul loc. Poate
că nu este întâmplător că unii dintre reprezentanţii cei mai importanţi
ai acestei generaţii – Dan Sociu, Vasile Ernu, Costi Rogozanu – sunt
moldoveni. Şi Mircea Platon este unul dintre ei, fiind născut şi crescut
în Iaşi. Există, într-adevăr, ceva moldovenesc (şi poate şi ceva
rusesc) în această generaţie, prinsă în tăvălugul postcomunismului sau
postmodernismului – cuvintele sunt, în acest caz, interşanjabile. Unele
dintre eseurile sale sunt, cu toate acestea, studii în toată regula.
Cine ne scrie istoria? (2007), cu remarcabile remarci de epistemologie a
istoriei, ca şi Apariţia scriitorului profesionist în Anglia modernă
timpurie: noi întrebări şi vechi răspunsuri (2007), o încercare de a
relua tema autonomiei autorului pornind de la supoziţii creştine (în
discordanţă netă cu „noul roman“ francez şi cu Barthes), pot constitui
surse bibliografice ştiinţifice de primă mână. Ele au fost incluse în
cărţile de eseuri întrucât au totuşi o miză polemică, aprofundează
dezbaterea şi-o orientează către problemele fundamentale. În general,
Platon refuză discuţia de dragul discuţiei, ca şi stilistica
nedocumentată, considerându-le pur şi simplu imorale. Relativismul nu
este domeniul său predilect, ba chiar îl supune unui tir de acuzaţii,
cum este acela adus nihilismului unor istorici contemporani: „Bănuiala
mea e că nihilismul acestor cărţi nu e decât sublimarea discursivă a
unei tentaţii autobiografice; şi la fel şi cinica viziune a umanioarelor
ca luptă pentru putere“ (2007, 29). Din acest autenticism, ca şi din
vocaţia sa ştiinţifică – poate şi din dorinţa de a construi o tradiţie a
gândirii conservatoare româneşti – rezultă preocuparea lui Mircea
Platon de a scoate la iveală autori minori sau uitaţi, alături de Missir
fiind aduşi în faţa publicului Dan Botta, Cassian Maria Spiridon sau
tânărul Dan C. Mihăilescu.
Există o Românie, pe care, asaltaţi fiind de dorinţa nestăvilită de
modernizare, de „îndeplinire a standardelor“, de „europenizare“ etc., nu
contenim s-o uităm şi s-o distrugem. O Românie a marilor domnitori
medievali, care au înfiinţat statele româneşti şi au construit legea
românească; o Românie ortodoxă, păstrătoare a harului bizantin; o
Românie a satului, aflată într-o relaţie bună cu natura şi autonomă faţă
de toate imperiile care s-au revărsat de-a lungul istoriei. Există o
Românie a lui Eminescu, acea Românie „dulce“, o Românie a limbii române
luate din popor; o Românie veche şi curată, senină, împăcată cu lumea şi
cu istoria; o Românie cu spirit înalt, exigentă; o Românie a lui
Maiorescu, a lui Gh. I. Brătianu, a celor care au murit în închisorile
comuniste pentru că nu au vrut să-şi trădeze ţara. Există o astfel de
Românie, încă mai există, vrea să ne spună Mircea Platon, fără nici o
urmă de naţionalism isteric şi nici măcar de paseism. Aceasta este, după
părerea lui, chiar România viitorului. Dacă România vrea să aibă un
„mare viitor“, cum spune Eminescu, trebuie să-şi recunoască adevăratele
sale elite, ţăranii săi, meşteşugarii săi, profesorii şi medicii săi şi
să abandoneze falsele elite fals conservatoare, adepţii
„anticomunismului sinecură“ (2011, 175), a căror unică ideologie este
dispreţul faţă de români. „Într-adevăr, singurul rezultat al demitizării
istoriei e că s-au înmulţit oamenii convinşi că se trag din ziarul de
ieri“ (2011, 118). În cărţile sale, Mircea Platon ne arată că faptul de a
fi român nu este o mistificare, ci un adevăr.