Noi dezabuzări

Cea mai mare problemă a României este anti-selecţia, faptul că valoarea individuală e zero în faţa combinatoristicii de grup. Din acest motiv, orice individ cât de cât cinstit şi valoros ajunge, mai devreme sau mai târziu, în impas. El îşi dă seama că, oricât s-ar strădui, nu poate progresa, bazându-se pe propriile merite, şi nu-şi poate prezerva capitalul de onestitate.

Cei care acceptă combinaţiile dobândesc prestigiu şi bani. Cei care nu le acceptă fie sunt marginalizaţi, fie pleacă din ţară. Protestele #rezist sunt consecinţa anti-selecţiei (chiar dacă, în parte, sunt şi o neînţelegere până la capăt a situaţiei). Motivul principal al exodului românesc este anti-selecţia generalizată. (Sărăcia este tot o consecinţă a anti-selecţiei.)

Au apărut, în ultimii ani, partide noi, deşi încă nu avem cu adevărat partide. A început şi o discuţie despre doctrine politice. Mă rog, documentele prezentate până acum sunt nişte broşuri ridicole. O doctrină nu se prezintă într-o broşură, ci într-o lucrare amplă. Nici un partid din România nu are un document ideologic şi doctrinar. La noi, doctrinele sunt scrise de PR-işti. Mulţi dintre ei n-au citit o carte de 20 de ani. Ei nu fac decât să preia nişte prejudecăţi de prin media. Partidele noastre nu au direcţii de cercetare ideologică şi chiar şi cu comunicarea sunt pe jantă. Hai să fim realişti, ultimele lucruri în care politicienii bagă bani sunt comunicarea şi cercetarea. Partidele noastre nu au fundaţii, care să promoveze diverse cauze, nu au o structură de organizat evenimente etc. Ele sunt o adunătură de băieţi, care urmăresc accesul la resurse. Cam la asta se reduce tot. Nivelul doctrinar e atât de departe, încât dacă îi vorbeşti unui politician despre asta, va râde de tine. Pentru ei, doctrinele sunt gogoşi numai bune de vândut în campanie (când chiar n-au ce să facă, trebuie să bage nişte bani). Toate partidele sunt aşa, absolut toate.

Partea nenorocită cu ţări ca România, care se dau de ceasul morţii în afara oricărui joc global, a jocului care contează, este că simţi asta la nivelul propriei vieţi - o simţi ca pe un capac sau eşec originar, obiectiv. Orice-ai face, nu contează. Cred că dacă, în România, s-ar descoperi marele secret al vieţii, acest lucru n-ar avea nici o însemnătate şi nici o consecinţă până când acelaşi lucru n-ar fi descoperit altundeva.

Politicienii vor discursuri în care să-şi asume toate riscurile, dar nu le citesc decât pe acelea în care menajează toate susceptibilităţile.

În timp ce lucra ca angajat la firma tatălui său, Spinoza a scris un tratat despre filosofia lui Descartes. La scurt timp după aceea, a fost dat afară din comunitatea lui de evrei sefarzi. S-a făcut şlefuitor de lentile şi a refuzat orice propunere de statut sau de bani. I s-a propus să fie profesor la Heidelberg, i s-a oferit pensie din partea regelui Franţei. A avut prieteni care au vrut să-i de-a bani, o avere întreagă. A refuzat tot. A publicat sub pseudonim, dar cea mai mare parte a operei i-a apărut postum. Nu era prea interesat de publicare. Spinoza e unul dintre exemplele de autonomie filosofică dintre cele mai radicale. Ce personaj imens şi ce filosofie fantastică a creat până la vârsta de doar 44 de ani!

Sunt unele întâlniri, în care trufia, prostia, proasta creştere, inadecvarea, falsitatea şi chiar răutatea celuilalt îţi par atât de flagrante, încât îţi ridică semne de întrebare faţă de propria persoană - nici tu nu eşti în regulă, dacă te întâlneşti cu asemenea oameni.

Politicienii vor discursuri în care să-şi asume toate riscurile, dar nu le citesc decât pe acelea în care menajează toate susceptibilităţile.

„Moartea lui Stalin“. Ultima replică din film, spusă de Hrusciov, după ce s-a uitat la cadavrul duşmanului său, Beria, face tot filmul: „De asta mor oameni, pentru că nu se potriveşte discursul“. Într-adevăr, discursul lui Beria nu se potrivea, aşa că Beria a pierdut. Am văzut, de-a lungul timpului, destui politicieni, care au murit (şi-au pierdut relevanţa politică) din cauză că discursul lor nu s-a potrivit. Mulţi politicieni ignoră rolul discursului în cariera lor, considerând că alte lucruri sunt mult mai importante (banii, relaţiile etc.), şi o dau în bară tocmai din cauza discursului. Discursul descrie însă relaţia cu cei guvernaţi, iar un politician, care a pierdut această relaţie, a pierdut totul.

M-am lecuit de frustrarea de a nu fi ajuns profesor, dar câteodată, citind cărţile mediocre ale unor profesori, îmi dau seama nu doar de impostura lor, de-a fi într-un loc unde n-ar trebui sa fie, ci şi de-a mea, de-a fi în locul în care n-ar trebui sa fiu. Sunt convins că unii ar prefera chiar sa fie în locul meu, dacă n-ar fi prea târziu şi pentru ei, şi pentru mine.

În România, orice-ai face, până la urmă ajungi tot analist politic.

M-am întrebat, astăzi, cred că pentru prima dată, mi-am pus acum întrebarea asta tâmpită, ipocrită: Ce-ai făcut tu pentru România? Când nu eşti o mare personalitate politică sau culturală sau sportivă, e aproape ridicol să încerci să răspunzi. Totuşi, având în vedere că, nu de puţine ori, am fost atât de exasperat de România şi am şi spus-o celorlalţi, am spus-o la nivelul meu de audienţă, m-am gândit la ce-aş putea răspunde, dacă aş fi întrebat. Bineînţeles, ca orice om obişnuit, nu mă pot lăuda cu multe şi este exagerat să pretind că am avut vreodată ca scop să fac ceva pentru tara mea. Ce-am făcut, am făcut în primul rând pentru mine, iar efectele sociale ale faptelor mele sunt, desigur, foarte limitate. Poate că textele mele de PR au ridicat cu un milimetru nivelul discursului public. În orice caz, eu asta am încercat. Poate că teza mea a ridicat cu un milimetru statutul Universităţii la care am fost doctorand. Poate că romanul meu a ridicat câteva întrebări despre situaţia din România. Poate că faptul de a fi făcut un copil, aici, când atâţia se gândesc să plece, e o dorinţă în sensul pozitiv. Poate că grija mea faţă de limba română nu e ceva rău. Cam atât. Nu-i mare lucru. Oricum, întrebarea e nepotrivita. Mi-am pus-o o singura data, acum.

Chiar dacă un ministru ar dori să facă ceva în interes public, marja sa de libertate e atât de redusă, încât se lasă repede păgubaş.

De ce, de regulă, miniştrii nu fac nimic? Mă refer la orice ministru. Răspuns: din cauza dependenţei de grup sau de gaşcă. Persoana numită ministru nu se reprezintă niciodată pe sine. Valoarea sa şi gradul său de libertate sunt date de valoarea pe care o are în grupul de provenienţă. Locul de ministru nu-i aparţine lui, ci grupului. Ajungând ministru, el trebuie să respecte, în consecinţă, logica propriului grup, fapt care îi anulează autonomia. Îi anulează autonomia, dar îi creează un loc mai bun în grup şi îi facilitează accesul la beneficiile funcţiei, adică îşi ia şi el partea lui. El este, deci, nu o persoană cu libertate de decizie, ci o funcţie şi un dispecer. Miza lui nu e să facă ceva din proprie iniţiativă pentru că nu are acest drept. Miza lui e să-şi ia partea lui. Dacă el face o investiţie în judeţul de provenienţă, o face pentru grup. Nu are nici un sens să facă investiţia în alt judeţ decât dacă e lider naţional. Cei mai mulţi miniştri ajung după aceea parlamentari pentru că asta e unul dintre beneficiile la îndemână (ei taie panglica, ceea ce reprezintă un avantaj simbolic, convertibil electoral). Chiar dacă un ministru ar dori să facă ceva în interes public, marja sa de libertate e atât de redusă, încât se lasă repede păgubaş. Timpul său e foarte ocupat cu gestionarea nesfârşitelor iţe. El munceşte pentru a supravieţui. Ăsta e jobul lui real: rezistă stresului, se ocupă cu reglajul social al intereselor. În politică, cine supravieţuieşte, devine puternic. Puterea nu înseamnă să loveşti, ci să rămâi în picioare.

Se spune că, după 40 de ani, trebuie să prinzi o funcţie importantă. Nu trebuie. Trebuie doar să depăşeşti ideea că trebuie să prinzi o funcţie importantă. Şi poate că, pentru asta, trebuie să prinzi o funcţie importantă. Dar nu trebuie să rămâi într-o funcţie importantă. Trebuie doar să te uiţi pe geam ca să vezi cum ninge.