Mica Unire: Impunerea statalităţii şi consolidarea ei(II)
0
Realizarea Micii Uniri prin dubla alegere a lui Cuza, a fost una aleasă de către poporul român şi impusă nu doar clasei politice ci şi marilor puteri europene. Cu un singur partener, dar extrem de puternic(Franţa) prin curaj poporul român a reuşit să se impusă. Pentru ca noul stat să funcţioneze era nevoie de reforme dure care să aducă cu adevărat puterea în mâna românilor.
Unirea Principatelor a fost realizată deja.
Acest lucru constituia însă o piedică puternică în calea expansiunii ruse spre strâmptori.
Cu un Imperiu Otoman olog şi suferind, iată că României începe să i se rezerve rolul de Putere regională şi factor de stabilizare. Cuza, prin politica dusă, a susţinut energic mişcările de redeşteptare naţională a tuturor popoarelor din această parte a Europei, indiferent dacă a fost în detrimentul Austriei, Rusiei sau Imperiului Otoman.
Pe tot parcursul domniei lui Cuza au existat presiuni constante din partea Imperiului Ţarist, care prin ridicarea protecţionismului anterior războiului Crimeii, îşi vedea lezate interesele în Principate. Deşi acum un rol important aveau Marile Puteri, Aliate Europene, aceasta a încercat pe diverse căi să menţină noul stat român în zona sa de influenţă.
Relaţia dintre România nou formată şi Rusia începea să devină din ce în ce mai tensionată. Boierii români nu puteau uita raptul Basarabiei din 1812 şi care a dus la sfârtecarea Moldovei lui Ştefan cel Mare. Apoi încercările permanente ale Rusiei de a ocupa principatele şi a le integra în Imperiul Ţarist nu au fost de asemeni pe placul conducătorilor români. Pe măsură ce timpul a trecut, a devenit din ce în ce mai evident că interesele celor două state difereau în mod diametral, Rusia ne-având interesul în respectarea independenţei şi autonomiei Principatelor Unite sub Cuza.
De asemenea erau cunoscute interesele Rusiei de anexare a celor trei judeţe din Sudul Basarabiei, pentru a obţine controlul asupra gurilor de vărsare ale Dunării. Cu un permanent joc de-a şoarecele şi pisica, România a fost nevoită să fie permanent pregătită pentru a reacţiona în faţa Rusiei. Arta diplomaţiei s-a dovedit de multe ori fără valoare în faţa unei politici militare expansive violente.
În Basarabia anexată în 1812 de către Rusia era dusă o politică dură de deznaţionalizare a populaţiei româneşti. Acesteia i se limitau drepturile. Existând strânse legături cu malul Estic al Prutului, autorităţile române cunoşteau foarte bine situaţia grea a românilor basarabeni.
Cuza însă nu a făcut nici un rabat în faţa tendinţelor Rusiei de a se implica în politica internă şi externă a Principatelor Unite. Vom reda mai jos câteva cazuri în care domnitorul a luat toate măsurile necesare pentru a împiedica acest lucru. El nu s-a lăsat intimidat de statutul de mare putere a Rusiei, fiind de altfel conştient de susţinerea Puterilor Europene în caz de intervenţie armată(nu că am fi fost noi aşa iubiţi ci pur şi simplu pentru că eram cheia blocării expansiunii ruseşti).
Pentru a putea face proiectul românesc unul cu viitor, era necesară implimentarea unor reforme care să ducă la modernizarea societăţii. În acest sens există trei mari legi de a cărei soartă depindea chiar viitorul statului român:
1. Reforma legii electorale pentru a se lărgi dreptul de vot, de a scădea influenţa marii boierimi conservatoare şi de a o creşte pe cea a micilor boieri liberali, a burgheziei şi a ţărănimii;
2. Legea rurală care să ducă la împropietărirea ţăranilor consideraţi a fi fundamentul construirii noului stat din punct de vedere economic;
3. Secularizarea averilor mănăştireşti deoarece mai bine de 25% din pământul ţării aparţinea bisericii din care mai mult de 10% deservea interese străine.
Reforma electorală era impetuos necesară pentru a se scădea puterea marilor boieri conservatori. Ei se opuneau oricărei forme de modernizare a societăţii deoarece orice drept pentru alte categorii însemna afectarea propriilor interese. Cuza avea nevoie de o lege modernă care să extindă masa de vot şi care să implice în viaţa politică şi burghezia,ţărănimea şi pe micii boieri. Aceştia trebuiau să fie motorul dezvoltării viitoare al statului român. Decizia de altfel s-a dovedit a fi cea corectă.
Ţărănimea era legată de pământul pe care îl lucra şi constituia pilonul principal al economiei agricole a ţării. Marii boieri trăiau pe seama acestora dar ea era lipsită de drepturi politice. Pentru ca noul stat român să funcţioneze era absolut necesară îmbunătăţirea situaţiei acestei categorii. Ulterior s-a dovedit că cel puţin din punct de vedere al securităţii ţării decizia a fost una corectă deoarece ei au constituit marea masă a armatei române. Ţăranul român a fost cel care a câştigat mari bătălii pe câmpul de luptă şi care avea să asigure independenţa ţării.
Peste 10% din terenurile ţării erau deţinute de biserici închinate intereselor străine, în marea lor majoritate greceşti. De cele mai multe ori acestea nu îşi declarau veniturile reale şi nu îşi plăteau dările la stat , lucru care priva visteria de fonduri importante. Se estima că aproximativ 25% din bugetul ţării era pierdut pe această cale. Aceşti bani plecau din ţară afectând bunul mers economic al României. Era nevoie ca statul să îşi consolideze poziţia şi pentru acest lucru avea nevoie de averile mănăstireşti. Astfel s-a luat decizia de secularizare care în termeni moderni poate fi interpretată printr-o naţionalizare. Politica a fost aplicată asupra tuturor bisericilor, inclusiv celor locale, lucru care a făcut ca aproximativ 25% din terenul ţării să intre în proprietatea statului. Ea a fost de altfel prima reformă implimenată cu o susţinere covârşitoare din partea societăţii.
Lovind în interesele străine, a existat o puternică opoziţie din partea marilor puteri cu precădere a Rusiei, Austriei şi Imperiului Otoman. Puse totuşi în faţa faptului împlinit, ele nu au putut decât să negocieze un cuantum cât mai mare al despăgubirilor.
Noul stat românesc trebuie să dispună de fonduri pentru a funcţiona ori acest lucru nu se putea realiza dacă mare parte din capital părăsea în mod direct ţara. Decizia a fost una corectă şi necesară, fără a mai ţine cont de părerea celor din jurul nostru, inclusiv a Rusiei. A fost nevoie doar de momentul oportun deoarece cea mai puternică şi reală opoziţie nu putea veni decât din partea Rusiei.
Problema secularizării a fost rezolvată imediat după ce România acordase ajutor tranzitului de arme din Rusia către Serbia. S-a aşteptat acest moment special pentru ca Rusia să nu poată manifesta o puternică opoziţie, având în vedere riscul la care Cuza supusese ţara. Rusia a protestat faţă de măsura de secularizare ea fiind o puternică susţinătoare a intereselor greceşti în România. Domnitorul era conştient de faptul că Rusia nu va putea interveni în forţă deoarece în acea perioadă era prinsă în problema polonă.
Franţa a susţinut necondiţionat punctul de vedere românesc numind această problemă ca fiind una de ordin intern. Aceeaşi susţinere a venit şi din partea Italiei şi a Prusiei. Austria a fost de acord doar parţial, iar Rusia şi Turcia au fost consecvente în poziţia lor de opunere faţă de lege.
După ce legea a trecut de Cameră, ministrul de externe ţarist, Gorceakov, a dus o puternică campanie diplomatică dar şi de presă împotriva României. La un moment dat acesta chiar a contactat reprezentanţii Austriei şi ai Turciei pentru a le propune o ocupare a României de către cele trei puteri. Anglia însă nu ar fi fost de acord cu această triplă ocupare iar Franţa nici măcar nu a mai fost informată. Poziţia acesteia se ştia dinainte şi era foarte clară.
Rusia şi Austria comasaseră pe graniţă forţe militare. În aceste condiţii societatea românească a reacţionat foarte dur trecându-se la organizarea şi modernizarea armatei. În acest sens au fost achiziţionate echipamente de luptă. Sentimentul patriotic era unul foarte puternic iar reacţia publică dură la ideea unei intervenţii străine şi gata pentru a apăra cu arma în mână autonomia României şi Unirea Principatelor. Cuza şi guvernul său condus de Kogălniceanu nu s-a lăsat intimidat însă de această presiune externă, fiind conştient că o intervenţie nu va avea loc deoarece nimeni nu dorea să rişte un nou război al Crimeii. Costurile ar fi fost prea mari.
La iniţiativa ministrului de externe Gorceakov a fost înaintată o notă de protest, aceasta fiind semnată de Rusia, Austria, Imperiul Otoman, Anglia iar ulterior de Italia şi Prusia. Pe 3 ianuarie 1864 consulii generali ai Rusiei, Austriei, Prusiei şi Angliei au citit această notă în faţă domnitorului dar fără ca acesta să se lase intimidat şi fără a se lua vreo măsură. Franţa a refuzat categoric să se alăture demersului iniţiat de către Rusia.
Cea din urmă a insistat ca ulterior să existe o Conferinţă a Marilor Puteri pe această temă însă opoziţia Franţei a dejucat planurile Rusiei. Ulterior, spre finele lui 1864, Rusia îşi va schimba poziţia. Această nouă atitudine se datora pe de o parte faptului că devenise convinsă că nu mai putea schimba nimic şi nu vroia să atragă împotriva ei societatea românească care se dovedise total favorabilă ideii de secularizare şi era conştientă că acum singura discuţie care se putea purta era doar asupra valorilor despăgubirilor.
Iată că Rusia încearcă încă odată să se amestece în treburile interne ale Principatelor Unite pentru a slăbi puterea politică a acestora. Cuza a ştiut însă să profite de conjunctura internaţională şi de problema armelor sârbeşti pentru a pune Rusia într-o poziţie care nu îi permitea acţiunea.
O altă intervenţie majoră a încercat Rusia să facă cu ocazia loviturii de stat a lui Cuza. Conştient că nu va putea duce la capăt Legea Rurală şi cea Electivă cu o Cameră Conservatoare, domnitorul a decis anularea acesteia şi instaurarea unor măsuri care să îi permită o conducere totalitară. În acest sens între 10 şi 14 mai 1864 are loc un Plesbicit cu privire la aprobarea Statutului care dezvoltă dispoziţiile Convenţiei de la Paris precum şi noua Lege Electorală. De fapt Cuza nu completa ci modifica prevederile Convenţiei în sensul creşterii puterii domnitorului. Acesta era cel care putea iniţia legi, elaborarea lor căzând în sarcina unui Consiliu de Stat. Domnul numeşte şi pe preşedintele Camerei şi se înfiinţează un „Corp ponderator”(Senatul) dar ai căror membri era numiţi tot de către domnitor direct sau indirect.
Cuza a pus astfel în aplicare lovitura de stat. În data de 10 mai el informa Poarta asupra celor de mai sus ca o condiţie obligatorie pentru realizarea reformelor.
Rusia a primit cu clasica ostilitate lovitura de stat dată de către Cuza. Consulul rus nu ştia că Poarta fusese informată şi că în data de 10 mai la Constantinopol, reprezentanţii Angliei, Franţei şi a Imperiului Otoman semnaseră un procotol secret de acceptare. Reprezentantul Rusiei a încercat să convingă marile puteri să ia o poziţie comună şi negativă împotriva a ceea ce se întâmpla în România. Presa internaţională subordonată ţarului critica în termeni foarte duri ceea ce s-a întâmplat considerând acest lucru o încălcare în picioare a tratatelor europene. La un moment dat chiar lansase idea înlocuirii domnului cu Lascăr Catargiu, sub formă de caimacan. Propunerea nu a fost bine primită. Ulterior, atunci când a devenit conştientă că Puterile Europene şi-au dat acordul , a luat decizia de acceptare a noii situaţii.
O să arătăm mai jos şi alte acţiuni prin care Rusia a încercat uzurparea proiectului românesc pe parcursul domniei lui Cuza.
În septembrie 1859 consulul rus din Ismail încearcă să semnaleze diverse cazuri petrecute în localitate. În urma cercetării Consiliul de Miniştri şi Cuza au ajuns la concluzia că nu sunt fondate.
Doi ani mai târziu, în septembrie 1861, un fost ofiţer în armata rusă este condamnat la moarte. Acest eveniment a stârnit completa nemulţumire a Rusiei. Fost combatant în războiul Crimeii, el ucisese doi poliţişti când veniseră să îl aresteze. Motivul reţinerii era ultraj în exerciţiul funcţiunii, acesta ameninţându-l pe ministrul Justiţiei, C. Rolla. Ulterior a fost graţiat de domnitor şi extrădat în Imperiul Ţarist. Justiţia română nu s-a lăsat intimidată de presiunea externă şi a acţionat corect. Graţierea şi expulzarea erau tot o dovadă a puterii noului stat românesc.
Cuza a acordat ajutor şi revoluţionarilor polonezi. Rusia aflând că pe teritoriul principatelor se află refugiaţi politici polonezi a cerut de urgenţă extrădarea lor. Domnul a obiectat considerând că aceştia sunt refugiaţi politici şi în consecinţă conform convenţiilor internaţionale nu este obligat să îi extrădeze. Cuza nu doar că a refuzat dar a şi informat pe aceştia din urmă şi le-a facilitat prezenţa pe teritoriul României sau a tranzitului prin România punându-le la dispoziţie mijloace de transport şi resurse financiare. Peste 400 de polonezi au putut să se alăture revoluţionarilor din Polonia rusească însă nu toţi odată ci individual pentru a nu putea fi identificaţi.
În 1863-1864, polonezii au încercat pe cale armată să îşi câştige independenţa. Formarea statului român şi verticalitatea elitei româneşti au folosit de model. Lupta pentru eliberarea naţională de sub jugul rus a început să vină în prim-plan. Forţele poloneze au reuşit aproape scoaterea din teritoriul lor a armatei ruse. A fost instituită chiar o administraţie alternativă care a funcţionat foarte bine la sate. Insuccesul polonezilor s-a datorat neînţelegerilor interne. Acest lucru nu s-a întâmplat în România, unde dincolo de lupta politică, interesul naţional prima. Am luat în discuţie problema polonă deoarece mult timp soarta noastră şi a lor s-a întrepătruns.
Rusia a sprijinit constant şi a încercat influenţarea opoziţiei formate din stânga conservatoare şi din dreapta radicală. Scopul era acela de a-l îndepărta pe Cuza şi de a anula Unirea înfăptuită prin voinţă populară. Ea încerca să profite de setea de putere a acestora şi de dorinţa de îndepărtare a domnului.
În ultimii ani de domnie ai lui Cuza ,Rusia ducea mai ales în Moldova o intensă propagandă antiunionistă. Existau publicaţii care deserveau acest lucru iar în presa din Rusia nu exista săptămână în care să nu apară un articol de critică la adresa României.
Pe 11 februarie Cuza este arestat, forţat să îşi dea demisia şi expulzat din ţară. Pe 3 august separatiştii moldoveni în frunte cu boierul Nicolae Rosseti-Roznovanu au încercat să dea o lovitură de stat urmărind desfacerea unirii şi alegerea acestuia ca domn. Toată strategia a venit din partea reprezentanţilor Rusiei dar nu a dat roade. Populaţia Iaşiului nu s-a alăturat provocatorilor iar autorităţile au reuşit să restabilească repede ordinea. Ulterior ruşii s-au dezis de această încercare.
După demiterea lui Cuza Rusia a insistat pe lângă Marile Puteri pentru anularea unirii. Conştienţi de faptul că fiecare oră conta, politicienii români au adus pe tron pe Carol I, prinţ prusac al treilea pretedent la tronul Prusiei. Toate acestea au avut loc cu aprobarea lui Bismark după ce au fost luate şi alte variante în discuţie, dar neonorate.
Prusia se afla în acel moment în plină expansiune imperială fiind una din cele mai puternice forţe ale lumii. După numirea lui Carol I Rusia şi-a stopat propaganda antiunionistă făţişă.
Odată cu venirea lui Carol I, România îşi creştea poziţia. Noul conducător provenea din cea mai puternică familie Europeană. Prusia şi ulterior Germania, avea să devină prima putere a Europei. Legăturile de familie între regele României şi Împăratul Prusiei reprezentau un nou obstacol în privinţa intereselor ruse.
Prin venirea lui Carol se elimina problematica luptei interne pentru putere, care timp de secole a dezbinat clasa conducătoare din România. Soluţia adoptată s-a dovedit una de succes şi care va duce inevitabil la evenimentul de la 1 decembrie 1918.
Începând cu 1821 în mod constant liderii români au adoptat cele mai bune soluţii. Am avut parte de un secol de creştere permanentă, probabil cel mai bun secol din istoria neamului românesc.
Dar Rusia nu avea să se oprească aici.
Se încarcă comentariile...
