Mehta, Argerich, Batiashvili – surprinzătoare zile de „festival Enescu” în prag de toamnă bucureșteană

Vestea despre aceste concerte a venit cu totul pe neașteptate. Două concerte de cel mai înalt nivel internațional, având în pri, plan o orchestră de mare clasă și două nume de legendă, dintre cele mai mari și mai îndrăgite de publicul din România, Zubin Mehta şi Martha Argerich, alături de o solistă de asemenea de mare anvergură internațională, din altă generaţie - Lisa Batiashvili.

Proiectul avea să marcheze în modul cel mai fericit, prin două remarcabile concerte de muzică clasică, 145 de ani de la momentul când primul evreu a devenit cetățean român. Trecând peste multiplele semnificații ale acestei borne temporale, important este faptul că această celebrare s-a petrecut sub semnul muzicii.

Aceste întâlniri nu s-ar fi putut petrece fără acordul necondiționat al unui mare prieten al României și mai precis al publicului bucureştean, maestrul Zubin Mehta, prezent la Bucureşti încă de la primele ediţii ale Festivalului Enescu. O succesiune de imagini fulgurante desprinse din cele două seri de vis, care au încălzit sufletele celor prezenţi, marcându-le pentru mult timp memoria afectivă, este mai grăitoare decât o cronică.

Zubin Mehta, el însuşi o prezență tot mai luminoasă

29 septembrie, într-o seară ploioasă în care un fake-news meteorologic de nivel național a ținut în casă multă lume, Ateneul Român devine neîncăpător. În aplauzele publicului își fac apariția muzicienii Orchestrei Filarmonice a Israelului, iar ochii ne sunt răsplătiți de apariția violonistei Lisa Batiashvili, pășind cu delicatețe în fața lui Zubin Mehta, el însuşi o prezență tot mai luminoasă pe măsura trecerii anilor. L-am văzut, nici nu mai știu de câte ori pe cuceritorul Zubin Mehta, în exclusivitate grație Festivalului Internațional George Enescu și am simțit alături de toți cei prezenți în sală, din primele secunde, că magnetismul acestei formidabile personalități artistice, este cel puțin la fel de puternic odată cu trecerea timpului.

Începe concertul de Ceaikovski pentru vioară și orchestră. Încă de la primele măsuri ești învăluit în omogenitatea timbrală unică, adevărată marcă a orchestrei din Israel. De la primele măsuri simți – și ulterior acest lucru avea să impresioneze și mai mult – cum orchestra efectiv își adoră maestrul. Fiecare gest este parcă anticipat, iar dialogurile instrumentelor – mai ales la secțiunea lemnelor – sunt purtate de parcă fiecare instrumentist dorește să își încânte și mai mult maestrul decât colegul de dialog. Tonul de un romantism robust, chiar aspru câteodată, al Lisei Batiashvili, duce la maximum de intensitate minunata sa vioară Guarneri del Gesu. Ești impresionat de tehnica impecabilă, de o intonație plină de acurateţe, dar mai presus de toate de un nivel absolut uimitor de construcție a întregului discurs. O versiune a binecunoscutului concert de Ceaikovski pusă sub semnul strălucirii, al unei intensități și a unei consistențe timbrale care contrastează cu prezența foarte feminină a interpretei. Ropotele de aplauze aveau să consfințească faptul că am asistat la o versiune cu totul specială a acestui opus.

A urmat Simfonia a IV-a. Din nou Ceaikovski, de această dată în prim plan aflându-se Zubin Mehta și reușitele încântătoare ale tuturor compartimentelor orchestrei. Este probabil superfluu să lauzi instrumentele de suflat din lemn și mai ales clarinetul în cazul celei mai bune orchestre din Israel, dar totuși... această întâlnire dintre nivelul excepțional al muzicienilor și modul absolut unic (cred irepetabil în cazul altui dirijor) în care s-au implicat în actul interpretativ alături de Zubin Mehta, a constituit pentru cei prezenți în Ateneu, o șansă unică.

Gestica maestrului seamănă acum cu o sculptură de Brâncuși. Epurată de tot ce este în plus, el obține un întreg spectru de culori și nuanțe doar din intensitatea privirii, care îi este în permanenţă cerută și căutată de muzicieni, sau dintr-un subtil gest facial sau de postură.

Voi face acum un salt la concertul de la Sala Palatului din seara următoare, care a putut fi văzut, din fericire, şi la televizor, fiind accesibil unui public mult mai larg. Privindu-l din faţă pe maestru, aveai senzaţia că imaginea lui era nu de puține ori asemănătoare cu a unui sfinx paradoxal; aproape nemișcat în eficiența gestului dirijoral, dar în același timp extrem de eficient, expresiv și viu prin expresie.

Gestul dirijoral al lui Zubin Mehta reprezintă la acest moment o chintesență nu doar a unui gust muzical și al unei desăvârșite cunoașteri de mijloace prin care să servească stilul, ci și al unei experiențe puse sub semnul unei bogății sufletești și afective deosebite.

Păcat că altă sală nu avem, spectatori au fost astfel nevoiți să facă din nou o dureroasă trecere de la contactul direct cu respirația sonoră a acestor minunați artiști, la o imagine în mișcare dublată de un sonor ascultat la un radio... fie el chiar și performant. Chiar și în cazul unei foarte bune sonorizări, cum a fost cazul și la concertul din 30 septembrie, de la Sala Palatului mai mult nu se poate obține din punct de vedere acustic prin amplificare.

Martha Argerich şi Tinerețea fără Bătrânețe a Marii Muzici

Reîntâlnirea cu Martha Argerich, pentru Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră de Beethoven, o alegere poate surprinzătoare pentru cine nu știa la ce să se aștepte,  a fost o incitantă propunere pentru cei care știau că numele Marthei Argerich este sinonim cu creativitatea în esență pură.

Cu aerul său mereu rebel-juvenil și o natură pianistică unică, Martha Argerich a demonstrat din nou că muzica există în orice gamă, în orice sunet, niciodată, dar absolut niciodată cântat la fel. Cu alte cuvinte, ea a demonstrat că opusul cu numărul 15 a titanului de la Bonn este de fapt o pagină încântătoare și strălucitoare a literaturii clasicismului vienez. Mereu altfel, mereu naturală și total subscrisă muzicii fiind în același timp mereu ea însăși, Martha Argerich a adus din nou o boare de Tinerețe fără Bătrânețe a Marii Muzici, menită să convingă orice fel de public de minunata comuniune pe care doar în sala de concert o putem afla.

De fapt acesta cred că este și unul dintre mesajele subliminale ale acestor două concerte. Și anume că celebrarea umanității, a omenescului din fiecare dintre noi, reprezintă unica șansă, pentru viitorul tot mai paradoxal care se deschide în fața noastră.