Video Pianistul Cătălin Răducanu: „Pentru mine muzica nu este doar o pasiune sau o vocație, este un stil de viață”

Pianistul Cătălin Răducanu, care anul acesta în octombrie împlinește 32 de ani, se pregătește pentru cea de-a doua ediție a Turneului Național ”Un artist, un pian, un țambal – clasic, jazz, folclor”, pe care îl va începe în România, pe 4 septembrie. Ne-am întâlnit cu el într-un bistro din centrul Bucureștiului, acolo unde îi place să vină după orele de studiu de la Conservator, ”să asculte și muzica orașului”.

→

Imaginea 1/6: Catalin Raducanu la Ateneul Roman

Provii dintr-o veche familie de lăutari, cum a influențat creșterea într-o familie cu tradiție în muzică parcursul tău muzical și alegerea pianului ca instrument principal?

Eu sunt deja a treia generație, dacă nu chiar a patra care se ocupă cu sunetele, cu muzica. În familia mea, bunicul a cântat sigur și cred că și străbunicul și, mai interesant decât asta este că a făcut muzică chiar și bunica din partea mamei. Bunicul din partea tatălui a cântat la țambal, iar cel din partea mamei la acordeon și la voce. Iar bunica din partea mamei a cântat la voce și la tobe.

”Bunica din partea mamei ar fi vrut să cânt la acordeon.”

Avea o personalitate foarte puternică bunica, era cumva, neînvinsă. Tot timpul am fost fascinat de dumneaei, mai ales că era un om de o bunătate extraordinară. Bunica mi-a văzut talentul și chiar a încercat să-mi insufle dragostea pentru a cânta la acordeon, dar am eșuat pentru că nu îmi plăcea instrumentul. Mulți lăutari, cel puțin în perioada aia, aveau impresia, și chiar așa se spunea, exista expresia asta: “Trebuie să cânți la un instrument cu care să stai în față!”. Adică, dacă ai fi în față, ai fi solist, ai lua mai mulți bani. Chiar îmi spunea că poate ar trebui să încep să cânt și cu vocea. Bunicii îi plăcea foarte mult să mă audă cântând la țambal și la pian și nu pentru că eram nepotul ei, pentru că era foarte obiectivă, avea simț muzical și, dacă ar fost ceva pe lângă, sau deplasat, sigur și-ar fi dat seama și mi-ar fi spus că nu e bine. Îmi amintesc că mă lăuda mult și îmi dădeam seama că în spatele laudelor dumneai era un temei.

”Tata ar fi vrut să rup tradiția, să nu mai cânt la țambal.”

Dacă ar fi să vin cu povestea mai în zilele noastre, trebuie să recunosc că tata ar fi vrut să rupă linia asta. Ar fi vrut ca eu să nu mai cânt la țambal, așa cum au făcut străbunicul, bunicul și el. Nu a spus-o cu toate cuvintele, dar mi-a dat de înțeles de mai multe ori. I-a plăcut ideea ca băiatul lui să nu facă țambal și să facă un instrument mai serios, să facă școală și să se îndrepte către muzica clasică.

Trebuie să recunosc că tata este foarte mândru că am făcut Conservatorul. Nu îmi spune, dar îl simt. Mi-a spus ceva după susținerea tezei mele de doctorat... la finalul prezentării era foarte emoționat, s-a nimerit să fie fix de ziua lui de naștere, pe 20 decembrie 2023, și mi-a spus, ”Tata, ce cadou mi-ai făcut!”

Am crescut cu țambalul în casă și am învățat înainte să știu notele muzicale să cânt la el. A început totul ca o joacă, dar din joaca aia, de fapt eu făceam ceva serios, nu doar mă prosteam ca un simplu copil.

M-au remarcat amândoi părinții. Cum spuneam mai devreme, tata nu m-a îndrumat neapărat spre muzica lăutărească, ci îmi spunea că ar trebuie să fac muzică clasică, să fac pian. Există anumite dezavantaje, bineînțeles, dacă ești doar, cum se spune, muzicant sau lăutar, chiar dacă ești excepțional. Sunt încă multe idei preconcepute în societatea în care trăim. Nu o dată mi spus „Tu ar trebui să fii mai bine decât am fost eu, să ai o viață mai fericită decât am avut eu”. Așa că am făcut toate școlile de muzică, am ajuns până azi și nu regret nimic. Din momentul în care am început să studiez muzica, nu am putut să mă mai opresc.

Te duci la concertele în care cântă tatăl tău?

Tata nu mi-a spus să mă duc cu el să cânt la evenimente. Sincer să fiu, nu aș fi vrut. Dar, îmi plăcea, ascultam, cântam. Eram foarte încântat de tata, fascinat când studia la țambal. Îl tot întrebam când se întorcea de la evenimente: „cum ai cântat? cum a fost?” Dar nu am avut neapărat dorința asta să câștig bani de timpuriu și să cânt cu el.

Știu că au mai fost anumite evenimente, prin adolescență, când am fost cu el și am cântat la clapă  Eu eram la clapă și el la țambal. A fost o experiență super interesantă pentru că mi-am dat seama cât de bun este el. Cât de bine cântă. Tata este țimbalist în taraful lui Bogdan Simion, ”Lăutarii de mătase”. Nu am fost la spectacolele lui, dar îmi amintesc că atunci când eram mic s-a întâmplat să repete la noi acasă cu diverși instrumentiști și îi ascultam și cred că eram un pic evervant pentru că îmi luam un scaun, mă așezam lângă țambal și stăteam acolo lângă el, să-l verific.

Crezi că îi semeni lui tata?

Da, îi semăn. Pe lângă faptul că amândoi suntem introvertiți și că scoți cuvintele cu cleștele de la noi, în afară de talentul muzical, cred că trăim muzica la fel de intens. El a avut o pasiune acerbă pentru țambal și chiar și-a dedicat întreaga viață și energie pentru asta.

Dar cei patru frați ai tăi? În ce mod v-ați influențat și inspirat reciproc în dezvoltarea voastră artistică și personală, tu fiind cel mai mic dintre ei?

Suntem patru frați și toți facem muzică. Eu cu cel mijlociu am făcut Liceul de muzică ”George Enescu” și Conservatorul. Restul au fost autodidacți și cântă la evenimente, cântă muzică pop, jazz și muzică lăutărească, bineînțeles. Tuturor de place muzica, toți cântăm, doar că în moduri diferite.

Există vreun artist, muzician sau altă personalitate, fie din domeniul muzical, fie din afara lui, pe care o admiri și care te-a influențat în mod special?

Când eram mic de tot am ascultat muzică lăutărească. Apoi am avut privilegiul să ascult și jazz,  și așa a început apropierea mea adevărată de pian. Fratele meu, Claudiu, care e mai mare decât mine, mijlociul, avea niște casete audio, cum era pe vremea aia și am avut ocazia să-l ascult pe Chick Corea, pe chitaristul Al Di Meola și pe alții asemenea. Normal că mi-au plăcut foarte mult și am început să-i ascult în continuu, să le cânt piesele, să improvizez, și uite așa, pe nesimțite, m-am îndreptat cu toată ființa mea spre pian.

Da, Chick Corea a fost idolul meu. A însemnat mult pentru mine. Pentru că el mi-a deschis un alt orizont. Tot timpul l-am apreciat pentru felul în care improvizează, dar parca și mai mult pentru compozițiile sale.

Știu că și tu compui...

Da...mai puțin în ultima perioadă. Mi-am dat seama că dispun de o anumită versatilitate și flexibilitate muzicală care să nu se oprească doar la simpla reproducere a unor piese deja scrise chiar dacă interpretate foarte bine.

 ”Pentru mine, muzica nu este doar o pasiune sau o vocație, este un stil de viață”

Îmi place mult să improvizez. Aș vrea să mă axez mai mult, dacă aș avea timp, pe improvizație și jazz, pentru că, de fapt, ăsta sunt eu: nu sunt doar pianistul de muzică clasică care se aşază la pian, cântă un concert de Bethoven, dă un bis, două și pleacă acasă. Simt că încep să devin un căutător și încet, incet îmi  definesc propriul stil. Pentru că pentru mine muzica nu este doar o pasiune sau o vocaţie. Bineînţeles, pentru mine muzica e ceva mai mult decât atât. E chiar un stil de viaţă. Pot să-l citez pe un domn profesor de la Conservator “muzica este viaţa însăşi”. Am simţit asta dintotdeauna.

Simt zilnic presiunea profesională: să fii cât mai bun, să atingi anumite standarde, însă mi-am dat seama că atunci când efectiv mă împlinesc ca artist este, de fapt, când împlinesc muzica. Sau mă pun pe mine pe primul loc. Muzica e atât de complexă şi noi, oricum, suntem nişte furnicuţe faţă de ea şi eu, așa cum a spus şi Dinu Lipatti, sunt slujitorul muzicii. Adică asta vreau să fiu.

De cele mai multe ori dacă abordezi muzica cu smerenie, cu drag, să ştii că nu eşti tu buricul pământului, că este  ceva dincolo de noi, care câteodată se conectează, dacă tu te laşi conectat cu forţa aia divină, realizezi că...aşa apare muzica. Muzica e mai mult decât ce se aude acustic, doar nişte sunete sau anumite armonii. Gândeşte-te că asculţi o sonată de Schubert, genială, o parte lentă şi asculţi planul armonic, pur şi simplu. La o primă audiţie, funcţiile alea armonice le poti întâlni  si la Beatles, ABBA, dar puse intr-o totală altă lumină. Deci, totul ține de sens și contextualizare.

Pentru mine, muzica, atunci când o fac bine, este ca şi când m-aş ruga sau aş fi mai aproape de Dumnezeu.

Îți aminteșți vreun astfel de moment în care ai simțit că este ceva dincolo de tine? Un moment care te-a marcat, care te-a făcut să iei anumite decizii

Da, da, au fost astfel de momente. Cel mai marcant, care mi-a rămas în suflet… eram în clasa a XI-a şi ascultasem o piesă din epoca romantică, o lucrare din literatura universală pianistică a lui Cesar Frank, Preludiu Choral şi Fugă se numeşte piesa.  În timp ce o studiam, pe mine m-a mistuit. Adică chiar am reuşit să intru şi nu de puţine ori cu ea, într-o stare de graţie, nu știu să explic mai bine de atât, cumva m-am confundat cu muzica însăşi şi cu compozitorul. Piesa asta a fost un imbold să continuu cu muzica clasică, pentru că în clasa a 11-a începusem destul de serios aşa, cu jazz-ul, cântam în diferite formaţii, îmi plăcea foarte mult şi trebuie să recunosc, că a existat întrebarea, ce ar trebui să fac mai serios? Să merg la facultate, să mă duc în străinătate să studiez jazz sau o să rămân pe muzică clasică? Şi am rămas pe muzică clasică şi cred că am ales bine, pentru că, oricum, jazz-ul pot să-l studiez oricând şi sincer să fiu, simt că muzica clasică mi s-a potrivit mai bine din punct de vedere al personalităţii mele.

Ce simți că ești mai mult? Pianist de muzică clasică? Improvizator? Sau compozitor?

Sunt pianist de muzică clasică şi improvizator mai mult decât compozitor. Compoziţia am lăsat-o puțin, cel puţin în faza asta, şi trebuie să recunosc că e cumva un mic regret al meu pentru că aş vrea să-i acord mult mai mare atenţie, pentru că îmi dau sema că m-aş împlini mai mult prin compoziţie decât prin improvizaţie, deși de curând mi-am dat doctoratul în improvizație. Cred că toate trei mă fac să fiu eu.

Când nu ești pe scenă sau la repetiții, ce activități te relaxează și cum îți petreci timpul liber, cum ești?

În ultimul timp, am reînceput să mă duc la sală, să fac sport. Îmi place foarte mult să citesc și ies când am timp cu prietenii. Trebuie să recunosc că, pe lângă faptul că fac muzică, şi ascult foarte multă muzică şi, apropo de ce mă inspiră, mă uit la filme bune, mă bucur de o plimbare în parc, ascult orașul.  Sunt un tip destul de docil, introvertit.

Un tip, un artist care cântă la pian și țambal și care se pregătește pentru a doua ediție  Turneului ”Un artist, un pian, un țambal”. Cum vezi această a doua ediție?

O provocare. O ocazie de a arăta mai multe faţete, mai multe ipostaze ale personalităţii mele muzicale, să mă arăt pe mine ca întreg. Dacă te uiți la program, vei vedea cum am gândit muzica. Adică, încep cu muzică clasică şi pe urmă uşor, uşor mă îndrept către lumea improvizaţiei şi a jazz-ului şi pe urmă să mă reîntorc la rădăcină, la muzica folclorică.

Las publicul să mă descopere. Asta am încercat de-a lungul vieţii mele de artist de până acum,  să-mi pun sufletul pe tavă şi să fiu eu însumi în ceea ce interpretez. Dar este, în acelaşi timp, de aceea am zis că este o provocare. Este solicitant să faci schimbul ăsta în interior, în câteva secunde, să ieși din pianistul de muzică clasică, să încerci să devii improvizator şi pe urmă să îmbraci haina muzicii tradiţionale.

Ai emoții când ești pe scenă?

Da, bineînţeles. Şi îmi pare bine că am emoţii şi sper că de multe ori au fost emoţii constructive care să mă ajute să cânt cât mai aproape de adevăr. Ce pot să îți spun sigur este că de fiecare dată mă simt altfel, ceea ce mi se pare genial. Spre exemplu, desi am cântat la sala Ateneului Român de nenumărate ori şi în diferite ipostaze, cameral, singur, cu grupul Violoncellissimo etc, de fiecare dată parcă sala e alta. Are altă energie, altă lumină, te poate inspira într-un anume fel. Mi se pare formidabil.

Da, de fiecare dată îmi propun să am altă stare pe scenă şi sper să rămână aşa să nu mă consum şi să nu devină o rutină. Să rămân eu, Cătălin Răducanu.

Pianistul Cătălin Răducanu începe miercuri, 4 septembrie, de la ora 19:00, la Teatrul Municipal Gh.I.Pastia din Focşani ediţia a 2-a a Turneului Național „Un artist, un pian și un țambal - clasic, jazz, folclor” care promite ca în această toamnă să încânte publicul din întreaga țară cu o fuziune inedită de muzică clasică, jazz și sonorități tradiționale românești.

Programul este alcătuit din lucrări de mare rafinament din creaţia lui Domenico Scarlatti, Ludwig van Beethoven, Serghei Rachmaninov şi Claude Debussy, dar va cuprinde și improvizații pe teme de jazz, precum Thelonious Monk - Blue Monk, Victor Young - Stella by Starlight, João Bosco - Incompatibilidade de Gênios sau improvizații pe teme din folclor precum Mociriță cu trifoi, Leliță Ioană, Pe deal pe la Cornățel. Pentru improvizațiile la țambal pe teme folclorice, Cătălin Răducanu a pregătit lucrări de Toni Iordache - Baladă Haiducească sau Toni Iordache - Horă din Muntenia, Grigoraș Dinicu - Hora Staccato, dar şi un aranjament propriu la Picături de untdelemn al aceluiaşi Toni Iordache. Detalii pe www.artistpiantambal.ro

Se anunță, așadar, un recital eclectic pentru un public eclectic care confirmă motto-ul acestui turneu : "Muzica e una!"