Mama Marița, singura țărancă din Slătioara

Ar fi trebuit să spun Mama Marița, singura țărancă adevărată din Slătioara pentru că ea a reprezentat pentru mine simbolul țărăncii care s-a sacrificat toată viața, slujind cu o energie nemăsurată, din fragedă copilărie, cauzei întemeierii unei familii cu copii pe care i-a iubit cu o dragoste ambițioasă să-i trimită la școli înalte.

Mama Marița este nepoata vestitului Dumitru Idvu care se poate spune că a creat țăranul simbolic din satul Gorunești in care au crescut, în jurul casei lui, gorunii care au dat numele satului.

Am avut din copilărie sentimentul că mă aflu în fața unui țăran înstărit și vertical ca un voievod. În fiecare sâmbătă dimineața, la ora 9, trecea prin fața casei mele la târg, la Horezu, într-o cabrioletă cu roți înalte și calul roib, îmbrăcat în hamuri negre cu ținte de argint, și cu căpăstru cu clopoței mici, care sunau cu clinchetele lor nobile, muzical, în drumul până la târg. Biciul lui Dumitru era dintr-o nuia de alun fățuită și lustruită cu mâner de piele și cu ciucuri la capul biciului, ciucuri roșii de mătase.

În dreapta lui Dumitru Idvu stătea dreaptă ca o prințesă nevasta lui, cu maramă de borangic pe umeri și cu o vestă cu găitane, și cu vâlnic de jur-împrejurul trupului, vâlnic oltenesc și deasupra brăcirilor care o înconjurau sub cămașa țesută la război și spuzită cu paiete de argint.

Mama Marița era nepoată, după fratele lui Dumitru Idvu, acestui țăran, cum mi-l închipuiam eu, voievodal.

Și ea, înstărită când a venit la Slătioara, prin căsătorie, cu o casă peste drum de Dumitru Idvu ca o cetate în miniatură, cu pridvor înalt și cu stâlpii de gorun sculptați și scară înaltă ce ducea în pridvor la două camere cu geamuri cât palma despărțite de un antreu îngust, casă pe care fiica cea mare a Mamei Marița a transformat-o când a ajuns doctorița satului într-un muzeu adevărat de istorie a arhitecturii țărănești de la sfârșitul veacului al XX-lea.

Mama Marița, care are azi 87 de ani și se ține încă dreaptă, s-a măritat la Slătioara cu olarul și cântărețul de biserică, cu școală cu tradiție, Culiță.

Acum trei ani, când am fost invitat cu familia la masă la doctoriță, în stânga mea, au pus-o într-un jilț înalt cu pernă pe Mama Marița, văduvă de 10 ani, și am întrebat-o ce mai face și ce mai visează ea. A răspuns ca nevasta lui Năiță Lucian, Gena, că-l visează mereu pe Culiță, el zorind-o să se ducă la el să-i țină de urât, că-i singur și vrea să o roage să-i facă o ciorbă de fasole în ulcica din casa lor, din dealul Zamfirei, și i-a mai spus că, dacă nu găsește ulcica, îi spune el unde este pitită, în colțul vetrei, lângă țăstul de pământ ars, lângă cuptorul de oale.

- Ține minte, domnule Dinu, săracul de el știa și unde e ulcica ascunsă și să mă duc cu ea la el!

Este un vis extraordinar pentru că această Mama Marița a treierat satul cu picioarele ei și cu boii de car, de hăis și de cea, ținuți cu mâna dreaptă de resteul din stânga. Așa a cărat toată viața ei, cu boii de lanț, carele cu fân cu drugile de pământ și carele de pământ din mesteceni pe care-l călca și ea ca să-l facă fraged, îl călca împreună cu olarul Culiță, care apoi se urca pe roată și făcea străchinile și ulcioarele de pământ roșu de la Slătioara, cu gulere de dungi cu var de jur-împrejurul oalelor și străchinilor și ulcioarelor.

La târg la Horezu numai ea se ducea cu carul cu boi și cu oale pe care le întindea pe o cergă de trestie și se tocmea pentru fiecare ulcică și strachină. Ea, această adevărată țărancă, ultima din Slătioara, s-a zbătut să trimită la școli înalte, la București, pe cei doi copii ai ei. Cu ghearele și cu dinții a ținut să-i țină la școală după ce toată vara îi trimitea să culeagă zmeură în Munții Căpățânii, să-și mai facă și ei bani de cheltuială.

Astăzi, fiica este strălucita doctoriță a Slătioarei, cu mare dragoste de locuitori ai comunei, iar băiatul a ajuns director al Centralei Hidraulice de pe Olt.

Mama Marița este, cum am mai spus, simbolul țărăncii române adevărate și îi urez pe această cale La mulți ani!