„Legea Bolojan” - o abordare contabilă a educației

Anul 2025 va rămâne în istoria recentă a României nu ca un an al reformei, ci ca unul al „mutilării" fundamentului societății: educația. Sub presiunea unor deficite bugetare reale, dar transformate în apocalipsă bugetară în discursul public, Guvernul a ales calea celei mai mici rezistențe, transformând Ministerul Educației și Cercetării într-o anexă a Ministerului Finanțelor. Așa-numita „Lege Bolojan” nu este un document reformator, ci un instrument de tăiere a costurilor fără analiză, deghizat sub retorica eficientizării. 

Principala lovitură a fost aplicată chiar coloanei vertebrale a sistemului: profesorii. Creșterea normei didactice de la 18 la 20 de ore nu reprezintă o optimizare, ci o formă de exploatare a unei resurse umane deja epuizate. Într-o perioadă în care criza de personal didactic devine cronică, decizia de a elimina mii de cadre didactice din sistem este un act de auto-sabotaj. Guvernul pare să ignore un adevăr elementar: într-o țară în care profesia didactică meseria de profesor este constant subfinanțată și devalorizată social, creșterea volumului de muncă în paralel cu reducerea sprijinului instituțional nu va duce la „echilibru bugetar”, ci la un exod masiv al specialiștilor către sectorul privat sau către străinătate.

Efectele s-au resimțit imediat. Reducerea burselor pentru elevi și studenți a lovit exact în acele categorii vulnerabile care depindeau de acest sprijin pentru a-și continua studiile. În loc să fie un motor al echității, educația românească a devenit, prin aceste măsuri, un mecanism de excludere.

Tentativa ministrului Daniel David de a modera impulsurile de austeritate ale prim-ministrului Ilie Bolojan a scos la iveală o realitate dură: educația nu are o voce reală la masa deciziilor strategice. Deși au existat cereri repetate de a renunța la aceste măsuri care au revoltat comunitatea din educație, decidenții de la Palatul Victoria le-au tratat drept simple inconveniente birocratice.

Eforturile ministeriale au fost, în cel mai bun caz, tardive. Absența unei analize de impact realizate de specialiști înainte de implementarea acestor schimbări trădează un dispreț profund față de fundamentarea științifică a politicilor publice. Așa-zisa reforma a devenit o politică adoptată pe persoană fizică, o improvizație cinică care a ignorat vocile Consiliului Elevilor și ale federațiilor studențești, ale sindicatelor și ale experților din educație. Această abordare de sus în jos nu a făcut decât să accentueze neîncrederea în instituții și să perpetueze un climat de haos.

În timp ce discursul guvernamental se concentrează pe cifre contabile, realitatea educațională este descrisă de cifrele dezastruoase ale raportului OECD - Education at a Glance 2025. România se află într-o situație de sub-instruire cronică. Elevii români beneficiază de doar 6.000 de ore de instruire obligatorie în învățământul primar și secundar inferior, situându-se cu 1.600 de ore sub media statelor dezvoltate.

Acest deficit de expunere la activități de formare se traduce, inevitabil, prin rate record ale analfabetismului funcțional. În loc să compenseze acest decalaj prin investiții în programe de recuperare, inițiative de tipul „Școală după Școală”, sau să modernizeze curriculum-ul școlar, Guvernul a ales să reducă și mai mult resursele. Este o contradicție flagrantă: cerem performanță europeană, dar oferim condiții de subzistență. Programul Național „Masă sănătoasă”, care ar fi putut reprezenta o plasă de siguranță pentru copiii din medii defavorizate, a fost sabotat de finanțarea inconsistentă, devenind o promisiune goală.

Dacă depășim nivelul de contabilitate de primărie mică și folosim teoria economică, educația reprezintă o investiție rentabilă a statului. Într-o eră a inovării și a tehnologiei, un sistem educațional slab echivalează cu o condamnare la irelevanță economică. Investițiile în capitalul uman generează randamente superioare oricărei alte forme de capital fizic. În România, însă, paradigma este inversată: educația este tratată drept o povară bugetară care trebuie tăiată la prima criză.

Costurile acestei mentalități sunt uriașe. Rata abandonului școlar plasează România pe ultimele locuri în Europa, cu consecințe directe asupra pieței muncii: scăderea productivității, creșterea șomajului în rândul tinerilor și o dependență tot mai mare de importul de forță de muncă calificată. Deficitul de specialiști din prezent este rezultatul deciziilor de acum un deceniu; eșecurile de astăzi vor fi crizele economice ale anului 2035.

Comparația cu partenerii europeni devine dureroasă atunci când analizăm soluțiile adoptate. Finlanda a redus abandonul școlar sub pragul de 10% nu prin tăieri, ci prin ghidare educațională timpurie și suport personalizat. Suedia a investit masiv în programe de mentorat, înțelegând că un copil lăsat în urmă este un cost viitor pentru stat. Franța a ridicat vârsta școlarizării obligatorii, legând educația de măsuri anti-sărăcie.

În contrast, România se bazează pe proiecte fragmentate și finanțări europene absorbite ineficient, fără o strategie de țară care să supraviețuiască unui ciclu electoral. Digitalizarea absențelor, spre exemplu, este un pas mic, dar care poate să contribuie la procesul de a transforma școala dintr-un spațiu al supraviețuirii într-unul al dezvoltării.

O analiză onestă a educației în 2025 nu poate ignora transformările profunde ale societății tinerilor. Discursul public, adesea dominat de generații care invocă „nostalgia disciplinei de altădată”, eșuează în a înțelege provocările actuale. Tinerii de astăzi nu se confruntă doar cu dificultăți de învățare, ci cu o criză sistemică determinată de noile tehnologii, de sănătatea mintală și adicții.

Cifrele sunt alarmante: aproape 80% dintre elevi și studenți manifestă comportamente de dependență față de ecrane, iar consumul de substanțe (alcool, tutun, droguri) în rândul minorilor a atins cote de alertă. Sănătatea mintală este în continuare un subiect tabu sau tratat cu superficialitate de autorități. În lipsa unor consilieri școlari și a unor centre de sprijin psihologic accesibile, școala devine un mediu anxios, nu unul de siguranță. Mai mult, avansul inteligenței artificiale și fenomenul deepfake aduc riscuri noi de abuz online, pentru care sistemul nu are nicio barieră de protecție. Suntem martorii unei adicții digitale colective, pe care statul o ignoră, deși consecințele asupra sănătății publice vor fi catastrofale pe termen mediu.

Speranța ca mandatul lui Ilie Bolojan la Ministerul Educației să fie unul scurt nu este un atac la persoană, ci o necesitate de supraviețuire a sistemului. România are nevoie de un lider care să rupă cercul vicios al „măsurilor contabile” și să restabilească un parteneriat real cu profesorii, elevii, studenții și părinții.

Profesorii nu trebuie să mai fie țapii ispășitori ai unui sistem subfinanțat. Statutul lor social și material trebuie să reflecte importanța strategică a muncii lor. Viitorul educației depinde de capacitatea noastră de a înțelege că școala nu funcționează într-un vid; ea are nevoie de sprijinul întregii comunități și de o finanțare care să depășească pragul de subzistență.

Anul 2025 a fost o lecție dură despre modul în care politicile de austeritate pot pune în pericol viitorul unei națiuni. Dacă nu vom învăța din acest eșec guvernamental, riscăm să devenim o societate divizată, incapabilă să concureze într-o Europă digitală și inovatoare. Educația de calitate rămâne singura cale spre prosperitate, iar orice compromis făcut în acest domeniu este, în fapt, o renunțare la viitorul României.