Lecția de geopolitică pe care o predă Erdogan: coridoare, conducte și reformularea de alianțe

Cel mai recent episod, extrem de spectaculos la nivelul retoricii politice, este mesajul de revoltă al lui Erdogan împotriva Uniunii Europene care, spune el, nu și-a ținut aproape niciuna dintre promisiunile făcute în timp ce Ankara le-ar fi respectat pe toate și, în consecință, dacă nu pun capăt nedreptăților, în special obligativității de viză pe care o folosesc ca o sancțiune mascată împotriva noastră... atunci (UE) va pierde definitiv dreptul de a mai aștepta ceva la noi pe plan politic, social, economic sau militar...Turcia nu are niciun fel de așteptări în raport cu UE la ușa căreia am așteptat 60 de ani”. 

Nu este prima oară când se aud asemenea amenințări dar, de data asta, din cauza noului climat de tensiune generat de războiul fără speranțe de sfârșit din Ucraina, analiștii din diversele celule de criză se întorc foarte repede la întrebarea de fond, ignorată cu obstinație de liderii europeni: pe ce se bazează în mod real revolta atât de vizibilă a Turciei față de edificiul occidental și siguranța lui Erdogan că are la îndemână un alt pachet de cărți de joc cu care poate evolua aproape instantaneu nu numai la altă masă, ci și în altă cameră, poate chiar în contextul unor alianțe paralele?

Răspunsul evident vine acum din concretizarea unor perspective importante create din joncțiunea, în favoarea Turciei, a celor două scenarii de succes, ambele legate de noua țesătură energetică, începută inițial cu aliatul rus, continuată acum de posibilitatea de a deschide marele coridor strategic visat de secole de Turcia, prin Azerbaidjanul aliat strategic, înspre Asia Centrală, acolo unde se află alăturate mai multe foste republici sovietice de limbă și tradiție turcică, pe o linie a resurselor uluitor de ample care merge până departe, aproape de China. Iată cum arată harta de acum a conductelor esențiale de transport dinspre Rusia și Azerbaidjan, mult mai mult decât importante deoarece, în acest moment, în actualele condiții, reprezintă singura sursă certă de aprovizionare pentru foarte multe țări europene și face din Turcia un hub, singurul de asemenea dimensiune, care leagă nu numai Turcia de rezervele uriașe ale rușilor și azerilor, ci se constituie în capătul de pod înspre Europa a tot ce înseamnă export de energie din zona Asiei Centrale și, ca atare, capăt asiatic de drum, din nou, pentru traseul median străvechi al Drumului Mătăsii.

Dacă- aceasta este structura tehnică, dimensiunile problemei au fost finalmente definite, pentru ce înseamnă marile ambiții ale Turciei în momentul în care aliatul azer a măturat pe jos cu forțele armate, oricum modeste ale Armeniei, pentru a recupera teritoriul Nagorno-Karabch. Erdogan ar vrea ca acest episod să deschidă „posibilitatea constituirii unui nou coridor, denumit deja „coridorul Erdogan” și care să facă din țara sa punctul final al traseelor complexe de transport care vin din întreaga Asie și care să traverseze Armenia care, astfel, să poată primi totuși, redevențe esențiale pentru economia sa.

Marele joc al intereselor economice transformate de mult, pentru unele țări din zonă care au avut la timp informațiile strategice necesare, vorbește despre extensiile, pe bază de decizii politice motivate de noi alianțe de interese, la rețeaua aceasta de conducte, căi ferate, autostrăzi. Peisajul este încă fluid deoarece investițiile de-abia acum par să se combine printr-o voință politică de cooperare care se cimentează neașteptat de repede imediat după ce au constatat cât de greu (sau deloc) sunt aplicabile sancțiuni împotriva Rusiei și Chinei. Ultimul test cu valoare exemplară pentru Turcia a fost capacitatea UE de a ajunge la o concluzie comună asupra atât de sensibilei probleme a tranzitului cerealelor ucrainene în condițiile în care doar România a acceptat să nu se opună continuării embargoului european. Erdogan știe că care sunt valorile negociate cu Federația Rusă și care fac din Marea Neagră un teritoriu de interes bilateral în a cărui status quo este interesată acum toată lumea, inclusiv cu prețul de a face pe plac în aproape orice fel Ankarei pentru a nu-i da un prilej să rostească aceleași vorbe și despre NATO cum a făcut-o acum în relația cu UE.

În ce ne privește, suntem fericiți că avem contractul obținut de OMV-Petrom cu compania turcă Botas, funcțional de azi, care ne garantează gaze pentru la iarnă, cele venite pe circuitele din Rusia și Azerbaidjan. Asta-i viața, ne facem că ne uităm delicat în altă parte și lăsăm politica dâmbovițeană la nivelul nobil al principiilor predate studenților.

Dar nu trăim într-o lume în care ar putea să existe o singură explicație pentru mișcările inițiate de Erdogan. Mai există și tensiunea creată de proiectul despre care europenii și americanii au vorbit ca având deja deplina lor susținere, Coridorul INDIA-ORIENTUL MIJLOCIU-UE (vezi harta). Amintindu-vă de vorbele lui Erdogan care a spus cu acea ocazie că, fără Turcia, nu poate exista niciun coridor strategic

Cine și cu ce arme se va bate să-și impună propriul coridor care, de fapt, va însemna obținerea controlului strategic pe toată zona de sud (maritimă și continentală), eventual ca parte a Noului Drum al Mătăsii și acordurilor din BRICS+.? Sau, dacă au dreptate alte surse legate organic de agenții de informații ale statelor din zona respectivă, nu se lucrează de fapt, prin testări de piață (inclusiv prin OPEC) la o unificare de planuri, aducând în aceeași alianță majoră coridoarele centrale de care am vorbit plus acestea trei, parte din, ca să spunem așa, din conceptul „Marelui Sud”?

Asta să știe Erdogan și asta-l motivează să meargă mai departe? Și dacă iese definitiv din ecuația aproximativă a apropierii de UE, în care va intra și cu ce asigurări imediate?