Lăutarii: Cântecul Zoiţei

0
0
Lautar

Cum recent am fost la nuntă de lăutari, căci s-a însurat Cobzarul (Bogdan Simion), mi-am adus aminte de lăutarii cunoscuţi de-a lungul timpului, mai ales din citite, amestecaţi în varii istorii, dar şi de cei pictaţi, desenaţi, rămaşi în vizualul vremurilor vechi.

În toate timpurile, muzicienii au avut un loc privilegiat şi-au dus-o mai bine decât poeţii, cu care s-au întâlnit în preocupări. “Trupele“ din vechime puneau întâmplările pe versuri şi muzică şi porneau prin oraş ca să răspândească veştile. Arta era secundară, doar vehiculul unor realităţi care meritau ştiute de toată lumea. Exact ca şi azi.

De exemplu, într-un document din Epoca Fanariotă, am aflat  că prin Bucureşti avusese loc un scandal, pornit de la o fată, pe nume Zoiţa. Aceasta, în vârstă de 16 ani, era nemulţumită de mama ei, care în loc s-o laude şi s-o pună în valoare, cum fac părinţii, îi tot găsea defecte, batjocorind-o, de multe ori public. Sătulă de aşa mamă, Zoiţa a făcut de mai multe ori scandal, bălăcărind-o şi ea pe maică-sa cum s-a priceput, iar finalmente a cerut separarea de o femeie care nu ştiuse să-şi iubească fiica aşa cum trebuie. 

Şi ca să-şi arate hotărârea, a depus şi plângere la Palat. Voia să nu mai aibă de-a face cu mama ei, să n-o mai vadă. Prin urmare îşi cerea partea de moştenire şi un fel de interdicţie pe viaţă împotriva unei mame care nu-şi merita demnitatea de mamă.

Vodă a citit scrisoarea şi în scurt timp a dat verdictul, fără să mai consulte Divanul: era o chestiune cât se poate de simplă, în opinia lui.

A scris un nizam, ca Zoiţa să fie scoasă în faţa porţii şi altoită cu 20 de ciomege, ca să înveţe respectul faţă de mamă.

Întâmplarea ar fi rămas probabil fără ecou, dacă n-ar fi fost Ruşfet lăutarul. Acesta, cântăreţ talentat, care trăgea la vioară, dar şi din gură, ştia să potrivească şi vorbele mai bine chiar decât Ienăchiţă şi decât Alecu, ori decât alţi Văcăreşti, care erau şi stăpânii lui.

Vreau să spun că Ruşfet era sclav, dar cu privilegii, în contul talentului său. Ştia să povestească din arcuş, să aducă orice întâmplare în urechile oamenilor şi nu de puţine ori povestea lui era mai convingătoare ca realitatea, încât după ce trecea Ruşfet cu taraful de la Colţea în jos, se lăsa întotdeauna cu dans, exact cum am povestit altă dată:

„Printre glasuri şi goarne, vocea lui Ruşfet se spărgea ca o ploaie, iar de la Colţea, luaţi de mâini, curgeau dansatorii, mişcându-şi capetele cu importanţă, când într-o parte, când într-alta, semănând cu găinile Brăiloiului, nişte păsări ciudate, cărora, pentru că erau pestriţe, li se spunea găini cu mărgăritare. Melodia duioasă şi trompetele vătăşeilor boiereşti răscoleau măruntaiele târgului, făcându-l să tremure ca o călugăriţă, atinsă de boala singurătăţii şi a dorului de bărbat. În oraş pocneau bumbii de caprifoi, iar din fiecare floare ţâşneau spiriduşi de parfum. Era plin de suspine şi tropăieli, iar glasurile crainicilor, lălăiala şi fluierăturile străzii îl treziră în cele din urmă şi pe Leun.

Larma l-a scos din han şi nu i-a trebuit mult ca să afle veştile proaste. Câţiva ochi s-au strâns, câteva guri au ţâţâit cu compătimire, iar câteva picioare au bătut ritmul dansului, care în momentul acela ajunsese la Biserica Scaune.” (Manuscrisul fanariot)

Cam aşa s-a petrecut şi în cazul Zoiţei, care nu doar că a ajuns eroina din cântec, ci a adunat toată suflarea care empatizase cu păţania ei, dansatori de ocazie, fericiţi să ia parte la o poveste, care li se părea de mare emoţie. Şi chiar Zoiţa, aşa cu tălpile inflamate de la cele 20 de ciomege, a simţit nevoia să iasă în stradă şi să se amestece printre dansatori. Nu ştia nimeni că ea era eroina din cântec, dar toţi bucureştenii erau la curent cu suferinţele ei.

Şi, ascultând cântecul, înţelegând în fine că toate nemulţumirile au rădăcini în acea parte din tine care contează, Zoiţa şi-a luat viaţa în mâini cum se zice.

Când dansatorii au ajuns pe pe la Şerban Vodă, iar chiuiturile luate de Dâmboviţa se răspândeau peste graniţele oraşului, ei bine, Zoiţa, supărată pe maică-sa, însetată de libertate, chiar şi-aşa bătută bine la tălpi, şi-a luat lumea-n cap.

Şi-aş zice că aventura ei, care a avut şi bune şi rele, se trage integral din cântecul lui Ruşfet.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite