Krivine & Kissin – dialogul bine temperat de duhul lui Liszt

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mulţi ar spune că mult prea temperat acest dialog dintre dirijorul Orchestrei Naţionale a Franţei – una dintre marile orchestre ale lumii invitată să cânte la Bucureşti în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, ediţia 2019.

Sala Palatului a fost plină ochi şi bănuiesc că marele pianist i-a adus acolo pe marea majoritate a spectactorilor (melomani sau mai puţin melomani). Numai că, pe mine personal, nu m-a scos din zona de confort, nu m-a provocat cu aproape nimic felul cum a ales să cânte Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în La major de Liszt. În timp ce Evgeny Kissin se aşeza comod pe scaun şi se pregătea să intre în starea de concert, Emmanuel Krivine a trecut prin spatele lui spre pupitrul dirjoral şi a zăbovit cu mâna pe spatele lui preţ de câteva secunde, cu faţa spre orchestră. Am intuit aici o nevoie de accentuare a dialogului dintre pianist şi orchestră, dirjorul asigurându-şi, oarecum, rolul de mediator, sau, dacă vreţi, de translator. Iar ceea ce am auzit asta a fost: un dialog bine temperat (mai ales între violoncel şi pian, în prima parte a concertului).  Un concert în care Kissin n-a arătat decât o bună parte din farmecul şi ştiinţa pe care le posedă şi le îmbină într-un fel unic, abia la bisuri eliberându-se de trac şi dezlănţuindu-se, astfel încât ieşirea din scenă să fie triumfală cu adevărat.

Ca să trec la cel de-al treilea moment al serii – primul fiind dedicat poemului simfonic compus de Liszt, un preludiu bun pentru un astfel de concert, prilej pentru orchestră să se racordeze la starea celor din sală  - trebuie să fac o mărturisire. Când am ieşit de la concert, am trimis un mesaj unui prieten foarte drag (cu care am deseori discuţii pe marginea unei partituri sau alta): „Sala Palatului n-o să fie pentru mine niciodată o primă opţiune. Şi la Enescu, în festival, nu mă duc decât de cel mult două ori. Anul acesta am ales Orchestra Naţională a Franţei. Temperamentali. Inexacţi preţ de o picanterie. La limita unui excentric fin dozat.”. Şi de atunci mă tot gândesc că o altă concluzie a ceea ce am auzit aseară nu prea pot găsi.

Cunoscătorii, adevăraţii melomani au aşteptat cu o oarecare nerebădare cel de-al treilea concert al serii – „Tablouri dintr-o expoziţie” de Musorgski / Ravel. Din punctul meu de vedere, este acel gen de compoziţie care fie te cucereşte de la primele note, fie te lasă total indiferent, oricâte pledoarii în favorea lui ai asculta. Scris de Musorgski şi orchestrat de Ravel, concertul are o istorie atipică, în sensul că face acea conexiune cu pictura, de care începem să ducem lipsă, din păcate. Poţi asculta concertul în două feluri diferite: profan, fără să ştii nimic despre istoria acestuia (şi sunt convinsă că aplauzele îndelungi de la finalul serii au venit din partea unor astfel de spectactori) sau documentat, pus în temă.  Un concert compus în numai 20 de zile, dar asta doar pentru că expoziţia lui Viktor Hartmann l-a impresionat până într-atât, încât notele s-au legat firesc în suite.

Imagine indisponibilă

GnomulVechiul Castel  - aici Ravel s-a slujit în orchestraţie de un saxofon alto solo, care s-a auzit foarte bine sub cupola Sălii Palatului (de altfel, din punctul meu de vedere suflătorii sunt partiţia cea mai bună a Orchestrei Naţionale a Franţei, cu personalitate şi distincţie, dar se prea poate să fiu subiectivă) ; Tuileries (Cearta copiilor după joacă) –  ascultând acest tablou chiar ai impresia că te plimbi la pas prin grădină şi observi copiii jucându-se, iar lui Krivine  i-a plăcut foarte mult această joacă, pe care a evidenţiat-o subtil prin maniera de dialog a instrumentelor, nedând întâietate niciunuia; Bâdlo (care este o căruţă ţărănească poloneză, pe roţi înalte, trase de doi boi) şi Ravel a ales o orchestraţie mai puţin tumultoasă, căruţa trecând pe drum în linişte, fără să tulbure prea mult ritmul vieţii locului; Dansul puilor ce ies din găoaceun balet care sugerează plimbările copiilor, iar aici Krivine s-a desfătat, efectiv a avut atitudinea unui bunic care se bucură de inocenţa nepoţilor;  Evreul bogat şi cel sărac – melomanii înveteraţi cred că s-au aşteptat să audă mai multă opoziţie între cei doi, dar Krivine n-a vrut opoziţie, a vrut cunoaştere, una subtilă, care pleacă de la o cercetare îndelungă – atitudinea pe care o avem atunci când vedem pentru prima dată un tablou într-o expoziţie, te apropii, te depărtezi, cercetezi îndelung detaliile; Târgul din Limoges; Catacombele; Coliba pe Picioare de Găină (Baba Iaga); Marea poartă a Kievului  are la bază un imn de botez din liturghia ortodoxă rusă – poate că de aceea şi impresionează foarte mult pe cei de rit ortodox, iar Krivine a accentuat şi a dozat foarte bine crescendo-ul,  de o manieră care să nu anuleze întreaga construcţie. Impresia mea este că el şi-a dorit să ieşim din sală cu o imagine de ansamblu a întregii expoziţii, lăsându-ne totala libertate să ne alegem tabloul preferat şi să zăbovim asupra lui cât credem noi de cuviinţă.

Concertul Orchestrei Naţionale a Franţei din seara zilei de 6 septembrie va fi rămâne în memoria spectactorilor, indiferent din ce motive. Să ne bucurăm, aşadar, că vom avea subiect de controversă un concert şi nu vreo altă cauză mai mult mai sau mai puţin belicoasă.

Text scris de Nona Rapotan

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite