Israel vs Iran: autoapărare anticipatã
0Acțiunea militară a Israelului împotriva regimului de la Teheran a creat o serie de dezbateri privind legitimitatea acțiunii. Dacă Friedrich Merz afirmă că Israelul are curajul de a face treaba murdară a lumii occidentale, pentru că altfel poate că ar fi trebuit să continuăm să suferim luni şi ani de zile terorismul acestui regim, care poate că ar fi sfârşit prin a se dota cu arma nucleară, alte cancelarii vestice arată un ton mult mai reținut, chiar critic pe alocuri la adresa Israelului.
Sigur, contextul poate fi diferit de la un stat la altul: de la presiunile interne ale comunităților musulmane la interese strategice, de la scena politică internă și ascensiunea partidelor extremiste sau lobby extern, lista putând continua.
Propaganda și războiul hibrid joacă de altfel un aspect extrem de important în modelarea mentalului colectiv și nu numai, construind de o imagine în contradicție cu situația geopolitică și de securitate din Orientul Mijlociu.
Al Jazeera, spre exemplu, posta în urmă cu câteva zile un material privind retorica avută de-a lungul timpului de premierul Netanyahu față de programul nuclear iranian.
Nimic incorect, dar la o simplă căutare pe internet regăsim o serie de declarații belicoase ale Liderului Suprem iranian la adresa statului Israel, din care sintetizăm:
• În 2000 Khamenei afirma despre Israel că este o tumoare canceroasă care trebuie eliminată din regiune;
• 2012: falsul regim sionist va dispărea din peisaj. Tot în acel an Israelul era catalogat cea mai mare problemă a Lumii Islamice;
• 2008: este incorect, irațional, inutil și fără sens să spunem că suntem prieteni cu poporul israelian;
• 2013: este un regim ilegitim condus de câini turbați;
• 2015: ei nu vorm mai exista peste 25 de ani. În acest timp, spiritul luptei și jihadul îi vor ține în nesiguranță;
• 2023: această tumoare cancerigenă va fi eradicată, cu ajutorul poporului palestinian și al forțelor de rezistență din regiune.
Declarația din 2023 a fost dată cu doar patru zile înaintea atacului terorist al Hamas împotriva Israelului, dar evenimentele post 7 octombrie au condus însă către o nouă paradigmă regională prin slăbirea Hamas, Jihadul Islamic Palestinian, Hezbollah, Houthi, respectiv schimbarea regimului din Siria.
Practic, după Acordurile Abraham, s-a creat cel mai propice cadru pentru schimbarea arhitecturii de securitate. Fără Assad și cu actorii proxy destabilizați, principala amenințare de securitate nu doar pentru Israel ci pentru întreaga regiune, rămâne avansatul program nuclear. De aici şi susținerea tacită a liderii statelor arabe.
Astfel, Israelul își justifică acțiunile împotriva Iranului ca fiind o formă de autoapărare anticipată, argument ce poate fi susținut, într-o anumită măsură, în cadrul dreptului internațional. Potrivit articolului 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite, un stat are dreptul inerent la autoapărare în cazul unui atac armat, dar în practică, această prevedere a fost interpretată mai larg, pentru a permite și forme de autoapărare anticipată, atunci când un atac este iminent, inevitabil și nu poate fi prevenit altfel.
Această interpretare derivă din doctrina „Caroline”, un principiu de drept internațional cutumiar, formulat în secolul al XIX-lea, care impune trei condiții pentru ca autoapărarea anticipată să fie considerată legală: iminența atacului, necesitatea acțiunii și proporționalitatea răspunsului. În cazul relației tensionate dintre Israel și Iran, Israelul susține că aceste condiții sunt îndeplinite, cu atât mai mult cu cât atacurile au fost exacte și orientate asupra infrastructurii militare (facilități nucleare, capacități de rachete balistică și lansatoare, sau lideri militari de rang înalt).
În primul rând, Israelul consideră că pericolul reprezentat de Iran este real și iminent. Așa cum am exemplificat mai sus, Iranul a declarat în mod repetat, prin liderii săi politici și religioși, intenția de a distruge statul Israel. În paralel, a sprijinit în mod activ și constant grupări teroriste ostile Israelului, oferindu-le armament, finanțare și instruire militară. Aceste grupări au lansat numeroase atacuri directe asupra teritoriului israelian, fapt ce este echivalentul unei forme indirecte de agresiune iraniană.
În al doilea rând, dezvoltarea programului nuclear iranian a fost percepută de Israel ca o amenințare existențială. Chiar dacă Iranul a susținut în mod oficial caracterul civil al programului, Israelul a adus dovezi care sugerează o componentă militară ascunsă. Un Iran dotat cu arme nucleare ar putea dezechilibra complet balanța strategică în Orientul Mijlociu și ar spori considerabil capacitatea regimului de la Teheran de a pune în aplicare amenințările sale împotriva Israelului.
În al treilea rând, Israelul argumentează că nu avea altă opțiune viabilă în fața acestei amenințări. Eforturile diplomatice internaționale, cum a fost acordul JCPOA, au fost percepute ca insuficiente, mai ales după retragerea Statelor Unite din acord și continuarea programului nuclear de către Iran. În aceste condiții, Israelul a considerat că măsurile preventive, inclusiv acțiuni clandestine sau lovituri limitate împotriva unor ținte strategice iraniene, erau necesare pentru a preveni un conflict major sau chiar distrugerea sa.
Acest tablou arată că acțiunile Israelului intră în sfera autoapărării anticipative, în măsura în care îndeplinesc condițiile de iminență, necesitate și proporționalitate.
Sigur, conceptul autoapărarii preventive nu este nu este acceptat de majoritatea membrilor ONU, lacunele legislative permițând unor state să-și justifice pozițiile conform propriilor interese.
Însă, trebuie să conștientizăm că înțelegerea clasică de autoapărare justificată doar în contextul în care un stat răspunde după ce a fost agresat, este depășită în era digitalizării, tehnologiei avansate, rachetelor balistice, entităților non-statale, războiului hibrid, atacurilor cybernetice samd.
Se încarcă comentariile...
