Invitaţi şi debuturi la Operă. Spicuiri (IV)

Aplauze pentru „Lucia di Lammermoor” în regia lui Andrei Şerban

După două premiere de forţă, „Norma” şi „Lohengrin”, stagiunea centenară bucureşteană a programat o reluare binevenită, „Lucia di Lammermoor” de Donizetti, producţie autografiată Andrei Şerban, montare cu un parcurs ce a însemnat premiera din 1995 de la Opéra Bastille prezentată ciclic in loco, regândirea din 2014 pentru Opera din Iaşi, vizitarea Operei Naţionale Bucureşti în 2017.

Conform propriilor declaraţii dintr-un recent interviu, regizorul s-a ocupat personal de „refacerea din 2022”, prilej cu care a remarcat „lucrul cu cântăreţii, deschişi, dispuşi să facă lucruri noi”, a şi fost deci prezent în Capitală, a cules triumful premierei alături de interpreţi.

În lumea lui Andrei Şerban

Am scris despre reprezentările româneşti ale producţiei, aşa încât să reiau subiectul este inutil. Observ însă că, după noua perioadă de pregătire, spectacolul a căpătat puteri noi. Andrei Şerban are această, poate, discutabilă opinie că o producţie „nu este gata niciodată”, ceea ce duce la nedumeriri. Dar, în cazul lui, spirit efervescent, metoda pare a fi benefică şi spre câştigul nostru. Măcar parţial. În Occident nu cred că se practică revizuiri la reluări.

Scenă din actul al II-lea cu Andrei Lazăr şi Adrian Mărcan

Menţinând aceeaşi ultimă concepţie Iaşi-Bucureşti, a polişat uşor scena, a eliminat detalii cvasi-nesemnificative, a diminuat unele tuşe cvasi-inutile, a introdus alte elemente. Ideea de bază se menţine, Lucia, cu un fond psihologic labil, traumatizată poate de moartea mamei, trăieşte ca o pasăre rănită într-un univers concentraţionar, dominat de bărbaţi, un lagăr care îi accentuează boala, o aduce la disperare, la crimă. Spectacolul pare acum mai echilibrat cu toate inovaţiile şocante, care supun cântăreţii la eforturi prelungite. Mişcarea scenică rămâne abundentă, atitudinile sunt de o rară diversitate, simbolurile îşi îndeplinesc mai bine funcţiunile. Păcat că scena chinurilor de muribund, a zvârcolirilor interminabile ale lui Arturo, pline de horcăieli naturaliste, a distrus linia de belcanto a povestirii paralele a lui Raimondo „Dalle stanze, ove Lucia”. Andrei Şerban a greşit aici. Poate mai reflectează, dacă tot e pus pe regândiri, mai ales că şi ţignalele militare au rămas stridente, banii de aur ai preţului matrimonial au zornăit  - parcă, mai puţin, totuşi - în găleţile de tablă, încrucişările zgomotoase ale spadelor de antrenament au distras în continuare atenţia de la muzică.

Şi dacă regizorul a refăcut în 2022 vechiul său spectacol ce datează de 27 de ani, mă întreb de ce n-a introdus şi marea scenă „a turnului” ce deschide actul al treilea, absentă încă de la început?

Florin Guzgă şi Veronica Anuşca

Cântul...

... a purtat în primul rând impactul confruntării cu jocul actoricesc. În dorinţa de a oferi teatralitate totală, Andrei Şerban uită de voci şi supune cântăreţii la eforturi inumane. Poate doar Edgardo a fost scutit, ceea ce i-a permis tenorului Florin Guzgă să-şi expună fără reproş linia vocală limpede, totuşi nu foarte rotundă dar cursivă, plină de lirism potrivit stilistic, omogenitatea, respiraţia bine pusă la punct. Tirada din actul secund a sunat impecabil, dinamic, iar finalul de act a adus dorita „lacrimă” în glas, cu tot tragismul momentului, pe care l-a dominat alături de Lucia Veronicăi Anuşca. Aria şi scena morţii au revelat aceleaşi daruri de cânt în mezzevoci fluide deşi, trebuie spus concluziv, tenorul nu impresionează printr-un mare debit vocal.

Eroina titulară a găsit în soprana interpretă o performeră eroică în redarea întregului comportament dramatic, ca şi antecesoarele sale mondiale sau naţionale, June Anderson, Natalie Dessay, Diana Ţugui, ghidate de Andrei Şerban. Lucia Veronicăi Anuşca afişează o sensibilitate nevrotică, dublată de o timbralitate moale şi catifelată („Soffriva nel pianto”, actul al II-lea), ce îi susţine darurile belcantiste de frazare şi nuanţare. Sigur că poziţiile imposibile de cânt, escaladările, agitaţiile, cursele cu obstacole au obosit-o şi destule supra-acute  au avut scurtimi.

Cu un debut sonor impur, baritonul Adrian Mărcan (Enrico) a cântat cu glas de stentor.

Vocea frumoasă şi caldă a basului Leonard Bernad (Raimondo) are perspective de dezvoltare în direcţiile evitării unor sunete inegale, emise „în spate” în registrul post-pasaj, reduse ca lungime şi detimbrate. Avertizarea cu notă înaltă „Pace, pace!” din actul secund a prins o răguşeală monumentală.

În rolul mândrului şi, până la urmă, nefericitului Arturo, care tot umbla sa-i ofere un colier strălucitor Luciei la intrarea în scenă (găselniţă „Andrei Şerban”), a cântat tenorul Andrei Lazăr, destul de incert în dificilul poziţionat La natural, culminaţie a frazei de prezentare „Per poco fra le tenebre”.

Mezzosoprana Sorana Negrea (Alisa) şi tenorul Valentin Racoveanu (Normanno) au completat distribuţia.

Corul (dirijori Daniel Jinga şi Adrian Ionescu), Baletul cu insistentele majorete, delicios naive în timpul conflictualelor secvenţe din scena cununiei (altă soluţie de efect marca „Andrei Şerban”) şi Orchestra Operei, l-au avut în faţă, în fosă, pe Iurie Florea, inegal ca forţă în raporturile cu scena, ceea ce i-a dezavantajat pe unii solişti – bărbaţi, exceptându-l pe solidul Adrian Mărcan. Partida de alămuri trebuie să restudieze intervenţiile începutului de ultim tablou.

Traviata. Brindisi

Reîntâlnirea cu soprana Ana Camelia Ştefănescu...

... s-a produs după zeci de ani, acum în „Traviata” verdiană. Ne-a propus o Violetta placidă, discretă („Ah, fors'è lui che l'anima”), un personaj firav, delicat, visător, diafan, timid. Ştiam că glasul nu şochează prin volum sonor, dar am apreciat frazarea elegantă, frumos condusă. „Sempre libera” a fost ca o confesiune moale, finalizată cu uşoare aproximări în coloratura finală, neîncoronată cu tradiţionalul Mi bemol, ce aduce spectaculozitate. Au apus vremurile în care pirotehnica agilităţilor şi supra-acutele scânteiau. Eliberată de ţesăturile vocale periculoase, Ana Camelia Ştefănescu a continuat prestaţia cu expresii sfârşite în dialogul cu Germont („Ditte alla giovine”), blocate de tristeţe lăuntrică în marea scenă finală a actului secund, „Alfredo, Alfredo, di questo core”. Cu mare sensibilitate a cântat „Addio del passato”, cu un ultim efort a intonat „Gran Dio! morir si giovine”, iar Si bemol-ul final „Oh gioja!” a impresionat.

Ana Camelia Ştefănescu şi Lucian Corchiş        

Parteneriatul cu iubitul Alfredo (tenorul Lucian Corchiş) nu a fost foarte strâns, chimismul a avut o reacţie întârziată, deseori reţinută, chiar în ultima scenă.

Corchiş are un timbru calitativ liric şi produce desene melodice inspirate, în măsura în care omogenitatea emisiei vocale nu-i pune probleme. Do-ul acut final al cabalettei „O mio rimorso!” a fost „drept”, prea puţin vibrat.

Ana Camelia Ştefănescu şi Ştefan Ignat        

Pentru rolul Germont-tatăl, experimentatul bariton Ştefan Ignat a indus probleme intonaţionale, îndeosebi în duetul cu Violetta, mai puţin în aria „Di Provenza il mar, il suol”.

Alte personaje cu intervenţii semnificative au fost întrupate de tenorul Andrei Lazăr (în bună formă vocală ca Gastone), soprana Cristina Eremia (Annina), mezzosoprana Sorana Negrea (Flora Bervoix), baritonii Daniel Filipescu (Marchizul D'Obigny) şi Vasile Chişiu (Baronul Douphol), basul Iustinian Zetea (Doctorul Grenvil).

Şi dirijorul Ciprian Teodoraşcu a părut contaminat de puterile instrumentiştilor şi, cel puţin în primul act, le-a dat frâu liber către sonorităţi excesive. În rest, discursul melodic a avut echilibru şi atmosferă concordantă cu spiritul melancolic al Violettei. Poate doar pasajul „Amami, Alfredo” din actul al doilea a relaxat abuziv tempo-ul.