Între mîrlan şi nicovală. Despre continuitatea dintre viaţă şi moarte

Recent, am fost nevoit să mă duc la o înmormîntare. Acolo am înţeles ce e viaţa şi ce e moartea, şi cum trebuie să ne comportăm vizavi de cea din urmă.

Cei care ne-am adunat acolo ne-am îmbrăcat în negru sau, mă rog, în culori închise. Aşa am învăţat, aşa am văzut la părinţi, aşa facem. 

Cei care au ajutat la înmormîntare, au pus coroanele în maşină şi sicriul pe ea, nu s-au ocupat de tradiţiile învechite. Unul era mai soios, mai neras, mai mîrlan decît altul. Nu-mi venea să cred ochilor. Tot omul plăteşte taxă de susţinere sau ce (că pînă n-ai mormînt, nu poţi să mori liniştit), credeam că tot ajunge de-o cămaşă sau de o maşină de călcat.

Apoi, am înţeles că eu nu înţeleg nimic. Eu, împreună cu ceilalţi, am opri timpul, am săpa o prăpastie de nesărit între viaţă şi moarte. Dar comportamentul indicat este cel al acestor ”husari ai doliului” cum li se zice în ungureşte: viaţa şi moartea ei îi primesc cu aceeaşi nespălare, cu aceleaşi haine istovite, asigurînd sufletul care sperăm că supravieţuieşte oricum că viaţa nu se sfîrşeşte nicicînd, numai forma ei se schimbă cîteodată.

Nu mă mir că Cioran a fost nevoit să se nască român şi s-a mirat amar toată viaţa lui.