Interviu cu scriitoare Corina Diana Haiduc, Canada: Literatură, memorie și comunitate între două lumi

Corina Diana Haiduc este scriitoare, publicistă și una dintre vocile active ale comunității românești din Montreal. Autoare a volumelor „Ma vie en rose” (2010, ediție bilingvă română–franceză, poezie, proză și desene) și „Copacii plâng uneori”(2012, eseuri în limba română), ea explorează în scris fragilitatea, identitatea și reconfigurarea sinelui între lumi. În paralel cu cariera profesională de farmacist, continuată în Canada, Corina Diana Haiduc s-a implicat constant în viața culturală românească, ocupând funcția de președinte al Asociației Culturale Române (ACR) din 2017 și în prezent, secretară a Asociației Canadiene a Scriitorilor Română (ACSR) între anii 2008-2024, prezență activă la Cenaclul Eminescu din Montreal și cu sute de articole publicate în revista „Candela de Montreal” și în alte apariții editoriale.

Interviul de față face parte din cercetarea mea doctorală dedicată temei „Identitatea celui cu mai multe identități, reflectată în literatura recentă a diasporei”. În acest cadru, discuția cu Corina Diana Haiduc urmărește câteva direcții esențiale: cum se articulează identitatea scriitorului diasporean între mai multe lumi; ce rol are memoria personală și colectivă; cum se împletesc jurnalismul și literatura în experiența culturală a exilului; ce înseamnă bilingvismul și reconfigurarea sinelui; și, nu în ultimul rând, ce mesaj are literatura diasporei pentru publicul din România.

Ciprian Apetrei: Care au fost primele etape ale integrării dvs. în Canada? În ce fel scrisul v-a ajutat să vă găsiți un loc și să construiți o identitate între lumi?

Corina Diana Haiduc: A fost un septembrie frumos și cald în 2007, cu un cer ireal de albastru și cu frunze de arțar colorate divin. Știam la ce să mă aștept și aveam documentele pregătite pentru a depune la Ordinul farmaciștilor cererea de echivalare a diplomei. Știam că va dura ceva timp. Poate luni, poate ani. De fapt, au fost trei ani până am devenit din nou student la 44 de ani. La început, după două luni de când venisem, m-am anagajat ca asistentă de farmacie, lăsând în urma mea 16 ani de farmacistă în România și de proprietar asociat la două farmacii. După echivalarea diplomei, am reînceput să lucrez ca farmacist. Familia s-a adaptat, iar copilul de 12 ani a urmat cursul firesc al școlilor.

Legat de pasiunea scrisului cu care cochetam de când mă știu fără a avea însă curajul publicării, la început, am răspuns cererii unui prieten, redactor la ziarul orașului de unde veneam ca să public impresiile mele. Era un fel de jurnal al primelor zile de emigrant în Canada. Eram fascinată de tot ceea ce vedeam și întâlneam. Aveam dorința și plăcerea de a împărtăși cititorilor din România totul, acest nou din viața mea.

Articolele scrise pe parcursul primului an m-au ajutat în adaptare și ca să-mi răspund propriilor întrebări : cine sunt, unde mă aflu și, mai ales, de ce.

Cum reușiți să împăcați viața profesională, cu responsabilitățile de farmacist, cu activitatea literară și culturală?

C. D. H: Am fost întrebată de multe ori cum se împletește rigiditatea regulilor, respectând deontologia profesională cu libertatea de expresie din scris și pictură. Mărturisesc că se completează de minune aceste universuri ale mele, în care mă regăsesc și mă împlinesc.

În ambele am contactul cu oamenii și asta îmi oferă toată bucuria și energia de a continua să mă minunez în fața vieții și a interacțiunii cu oamenii din jur.

Scrierile dumneavoastră explorează teme ale fragilității, identității și reconfigurării sinelui. Cum au luat naștere aceste texte și cum au fost primite de comunitatea românească, dar și de publicul francofon?

C. D. H: Am continuat să public texte diverse în jurnalul Accent de Montreal, în revista Destine literare, în Candela de Montreal și în Observatorul din Toronto. Cei care mă cunoșteau și mă citeau m-au încurajat să le adun și să le pun într-o carte. Iar colegii mei francofoni de abia aștepta să citească. Așa a luat naștere primul meu volum bilingv român-francez, o bijuterie roz, o oglindă a modului meu de a vedea lumea:  „Ma vie en rose”. Între timp începusem să pictez, deci iată ocazia potrivită de a le pune în valoare în paginile aceleași cărți, unde și-au găsit loc și câteva poezii în limba franceză.

Mulți s-au regăsit în scrierile mele, mai ales cei aflați la început de drum ca emigranți, aici au găsit sfaturi și experiențe de viață care le-au fost de folos, după cum mi-au mărturisit. Cartea a fost citită pe nerăsuflate atât de români cât și de francofoni, spunând toți într-un glas la sfârșitul lecturii : „numai atât? mai vrem!” Ceea ce m-a încurajat să scriu al doilea volum „Și copacii plâng uneori”.

Prin această carte colegii mei de servici m-au înțeles mai bine, prin mine au făcut cunoștință cu o altă cultură, mentalitate și tradiții.

Pe urmă mult timp am dedicat activităților culturale din cadrul comunității românești ca președinte. În prezent, am în lucru cinci cărți, la care lucrez în paralel.

Sunteți președinta ACR (Asociației Culturale Române). Cum vedeți rolul acestei instituții culturale în păstrarea identității românești peste ocean?

C. D. H: În primul rând, îmi face plăcere să vorbesc cu oamenii, să-i cunosc, să-i pun valoare, să le dau încredere în ceea ce fac și să-i pun în legătură unii cu alții.

În al doilea rând, simt o mare responsabilitate în a duce mai departe făclia românismului între noi și apoi copiilor noștri. Aici vorbim despre limbă, tradiții și obiceiuri. Iată de ce avem ateliere de încondeiere a ouălor de Paște, de pictură a icoanelor, petreceri de Crăciun cu dansuri populare și costume tradiționale și multe altele.

În ce măsură viața din Canada, contactul cu o societate multiculturală și cu o comunitate românească diversă, v-au modelat temele și tonul scrisului?

C. D. H: Viața din Canada mi-a dat libertate. Vorbesc despre libertatea scrisului, de exprimarea emoțiilor, a trăirilor de oricare fel ar fi ele, fără teama de a fi judecat, criticat, comparat și îngrădit în șabloane.

Aici mi-am construit o identitate pe care nu o cunoșteam, de fapt mi-am descoperit-o. Puteam să fiu eu, chiar eu, lipsită de prejudecăți și frici, o persoană pe care azi nu o mai recunosc în cea de la început. Înaintea publicării primei cărți, m-am întrebat cum de am curajul să scriu când înaintea mea au fost scriitori atât de mari. Și mi-am făcut curaj gândindu-mă la toți care scriu mai puțin bine. Atunci a fost comparația. Acum nu mai este. Fiecare este unic prin felul lui de a fi și de a se exprima. Cum ar fi să scrie toți poeții ca Eminescu sau toți prozatorii ca Rebreanu?

Am învățat multe de la această societate multietnică, de la oamenii din jur, vecini, colegi de servici sau prieteni. Sursa de inspirație a fost natura, oamenii și experiențele lor, poveștile lor de viață atât de interesante și, mai ales, filozofia lor și modul în care ei percep viața și moartea atât de firesc, trăind profund prezentul.

Credeți că putem vorbi astăzi despre o „literatură a diasporei românești” sau mai degrabă despre o pluralitate de voci individuale, unite doar prin experiența migrației?

C. D. H: Da, este o întrebare bună, există o literatură a diasporei românești, avem reviste literare, cenaclu, întâlniri lunare și, mai ales, avem cititori și o școală românească. Este bucuria de a dărui în limba română simțăminte unice, ușor de înțeles de către români, fără să fie necesar să explici la fiecare rând: „știi, la noi înseamnă...”.

Ne leagă nu neapărat faptul că suntem emigranți, chiar nu m-am gândit la asta, ne leagă de fapt originea, limba și tradițiile.

Ce rol joacă memoria personală și colectivă în scrisul dumneavoastră? Există riscul ca nostalgia sau idealizarea „României de acasă” să distorsioneze această memorie?

C. D. H: Acomodarea mea în Canada a fost ușoară și firească, aș spune. Nu înseamnă că mă simt sau gândesc ca o quebecoise. Sunt canadiană de origine română, adaptată la regulile de civilizație ale acestei țări. Nu am nostalgii de România.

Acasă pentru mine înseamnă aici în zona Montreal-ului, unde trăiesc, merg la serviciu, îmi trăiesc fiecare zi, am propriul meu univers de 18 ani. Există multe biserici românești, magazine și restaurante românești, produse ce sosesc lunar prin compania la care lucrează soțul meu, deci am cămara plină de „bunătăți de la bunica” și nu-mi lipsește crema Gerovital și nici vinul de Jidvei, afinata sau eugenia copilăriei.

Mica mea Românie este aici cu prietenii mei români, rudele și cu cei care reprezintă țara natală la Consulatul General al României din Montreal, prin evenimentele pe care le organizează.

Din perspectiva dumneavoastră, identitatea multiplă a scriitorului din diaspora este mai mult o resursă creativă sau o dificultate în conturarea unei voci literare unitare?

C. D. H: Provincia canadiană unde locuiesc oferă unicitate prin bogăția culturală și multietnică. Montreal este locul de convergență a 125 de comunități culturale, fiecare cu limba, portul și obiceiurile lui. Este acceptare, toleranță și adaptabilitate. Nu am nevoie să călătoresc în lumea largă pentru experiențe culinare exotice sau unice. Este de ajuns să parcurg doar strada Côte-des-Neiges și să aleg în fiecare zi să servesc masa într-un alt restaurant, chiar și românesc la Cristina și Vali.

Deci, da, fiecare își exprimă identitatea în fel propriu. Este o bogăție tot bagajul meu genetic și informațional cu care am venit și pe care-l împărtășesc celor din jurul meu. Așa cum eu sunt curioasă să ascult povestirile lor, și ceilalți, fie ei arabi, negri, hispanici sau quebecois, sunt fascinați de locul de unde vin, de istoria și de trecutul meu. În scrierile mele mă raportez la cine sunt eu și la originea mea, completându-mă cu cine am devenit în toți acești ani.

Ce ați dori să transmită literatura scrisă în diaspora publicului din România? Și, în același timp, ce mesaj ați oferi tinerilor autori români care își caută vocea literară în diaspora?

C. D. H: Mesajul meu pentru publicul din România este unitatea prin limbă și cultură. Indiferent unde trăim, suntem unul, suntem români și este tot ce contează. Nu m-am simțit niciodată înstrăinată de țară, am știut că aici este rolul meu de a face să fie ascultată vocea unui român căruia nu îi este rușine de originea lui, de țara lui sau de conaționali. M-am simțit mândră că sunt româncă, oriunde pașii m-au purtat fie aici, unde locuiesc, fie în vacanțele mele de pe aproape toate continentele.

Tinerilor scriitori le doresc continuitate, să ducă mai departe moștenirea de care sunt sigură că sunt mândri și îi face să se simtă unici.