Încrâncenarea întru demolare

Nimic nu poate face mai rău a ceea ce suntem şi destinului naţiei noastre decât încrâncenarea întru demolare, oarbă, oribilă şi plină de o ură cumplită.

Un mare imperiu, orice mare imperiu, s-a clădit prin auto-construcţia de eroi pe care, cu grijă, a încercat să-i proiecteze în abstractul eternităţii. Cum au fost ei ca oameni era mai puţin important, puterea imperiului era cea care trebuia salvgardată pentru generaţiile care urmau, cu conştiinţa mereu vie că doar despre acea putere şi despre acei eroi avea să se vprbească  în cărţile de istorie. Ce a fost oare mai plin de crime abjecte, luptă cumplită pentru putere, omoruri, trădări, viciu sau nebunie concentrată decât ceeea ce a fost viaţa de fiecare zi a Romei imperiale. Numai că personajele acelei lumi îşi construiau în paralel şi statura istorică, imperiul însuşi îşi crea nemurirea prin crearea imaginii de eroi exemplari.  

De mortuis, aut bene aut nihil , despre cei morţi să vorbim fie de bine, fie deloc, ne învaţă zicerea latinească, la fel de departe de noi ca şi orice mare element civilizator de tip imperial. N-am învăţat să ne construim istoria eroică şi cu personaje exemplare, n-am clădit niciodată în piatră ci totdeauna pe nisip şi în grabă, atât de rar monumente şi parcă mereu cu nostalgia bordeiului sau, mai nou, a casei de paiantă.

N-am avut, până la capăt, nici măcar curajul final al dispereţului nimicitor sau gesturilor extreme,  nu la noi a prins vreodată tradiţia duelului pentru spălarea onoarei terfelite. Ne-am complăcut în tradiţia fanariotă a bârfei dar şi aceea făcută pe ascuns, căci, nu-i aşa, cine ştie cine te aude...izbucnind însă, curajos şi fără prihană, doar când ştiam precis că adversarul este mort şi nu mai poate răspunde. De-abia atunci mitocanul român devine perfect moral, arată ce ştie şi ce poate, spune ce-a auzit din sursă sigură, demască fără cruţare, îşi bate joc şi trăieşte intensa fericire că eroul nu e era adevărat,  ci doar un biet muritor neînsemnat şi umil ca şi el.

În ţara fără destin imeprial şi dominată de tradiţia disoluţiei fanariote nici măcar nu e indicat să fii erou. Vei avea împotrivă nu neapărat pe cei de rangul tău, cei cu conştiinţa că oricum sunt deja istorie cu mult timp înainte să fi murit şi nici pe cei mulţi, fie că au fost admiratori, spectatori sau martori ai trecerii eroului prin timp. Cei care muşcă sunt cei care, într-un fel sau altul, fie s-au apropiat de faima eroului, fie au depins de el, fie au jucat roluri în acelaţi timp cu el dar fără ca niciodată să poată trece de punctul în care începe gloria, ştiind foarte bine, în sinea lor, că istoria, în cel mai bun caz, îi va trece la categoria " etc"...

Aceştia sunt demolatorii. Fără glorie, fără recunoaştere, fără plăcerea succesului nemuritor, au măcar bucuria de a încerca să demoleze sau măcar să facă mult rău. Mahalaua românească e plină de asemenea personaje care îşi încep invariabil povestirea spunând: "o fi fost el mare, dar ştiaţi că.... " Şi începe delaţiunea.  Omul nu a fost mare pentru că avea talent, ci pentru că, prin reţele neapărat oculte şi murdare, a fost ajutat, sprijinit, împins, promovat, susţinut şi de aia a reuşit. Păi, altfel, zice omul nostru, cum s-ar fi putut întâmpla, păi altfel cum a reuşit el şi nu eu? N-am putut s-o spun atunci, se apără delatorul, pentru că omul era puternic, avea relaţii, trebuia să-i pup mâna dar dreptate avea Pristanda, altceva era în sufletul meu.

De ce-am avea atunci nevoie de imperiu şi de doctrina gloriei, când atât la îndemână ne este bucuria mică, sordidă dar pe deplin accesibilă a urii încrâcenate întru demolare? Lasă-i pe ceilalţi cu imperiile şi poveştile alea despre onoare, demnitate şi respect, căci, aici, avem bătăliile noastre. Urâte cum sunt ele, dar sunt ale noastre. Cu ele rămânem dacă nu suntem atenţi, căci nimeni, niciodată, nu se va obosi să ne construiască nici istorie, nici eroi, nici recunoaştere.