În tăcerea unor voci
0Un grup statuar răpește privirea deja sedusă de operele expuse în sala în care, odinioară, se aștepta trenul. Așezați pe o bancă a cărei siluetă îmblânzește un imaginar frunziș sălbatic, Oedip și Antigona s-au abandonat odihnei. Realizată în 1885, lucrarea Oedip la Colonos este una dintre cele mai renumite ale sculptorului francez Jean-Baptiste Hugues (1849 – 1930). Această imagine a iubirii devotate aproape umbrește forța mitului, astfel că, în vasta galerie de sculpturi a Muzeului d'Orsay, celebrele personaje sunt doar un bătrân orb și fiica sa surprinși în palma unei clipe dintr-un lung și sumbru destin.
Contrastul dintre trupul tânăr și cel pe care se citesc urmele senectuții se înfățișează plenar. Anatomia umerilor, a brațelor și a mâinilor îl redă necruțător, la fel cum îl încarcă de tristețe povara trupului ce domină, cel puțin aparent, imaginea. Cu infinită blândețe, Antigona își sprijină capul de umărul neputincios al tatălui, ca expresie a unei voite supuneri. Din spatele chipului se ivește copilul de care fata încă nu s-a despărțit și pe care Oedip îl învăluie cu grija sa. Poate că Hugues redă, astfel, un timid transfer de autoritate, transformând-o pe Antigona în tânăra care, preț de câteva clipe, își regăsește vulnerabilitatea naturală.
Străină de lume, privirea ei se îndreaptă doar înspre chipul tatălui. Cufundat în negura orbirii, cel din urmă devine o întrupare a resemnării. Brațul drept, cu care o cuprinde pe fată, mai păstrează ceva din fermitatea de odinioară... sau dimpotrivă, trădează fragilitatea în căutarea sprijinului. Amăgire efemeră sau manifestare a înțelepciunii care întâmpină cu seninătate suferința? Se înalță, oare, umbra premoniției? Colonos este locul pe care, imediat după sosire, Oedip îl va recunoaște ca fiind, potrivit profeției, cel al morții sale. Dincolo de speculații, sentimentul care îl invadează pe privitor este copleșitoarea tandrețe. Dacă substanța legendei s-ar dizolva, acest sentiment ar preface opera într-o alegorie a iubirii de fiică sau a celei paterne. Hugues creează o armonie organică a cărei forță ia în stăpânire perimetrul în care este expus grupul statuar. Privitorul își poate aminti cuvintele celor doi, precum, cândva, le-a imaginat Sofocle:
„Oedip: Să stau... ajută-mă și să-l veghezi pe orb!/Antigona: Eu asta fac de mult, și fără să mi-o spui.”
În jurul personajelor unite prin iubire, din pactul lor tăcut, se arată însăși soarta.
____________
Notă bibliografică:
Sofocle, Tragedii, traducere, prefață, note și indice de George Fotino, Editura pentru Literatură Universală, 1969, p. 338.
Se încarcă comentariile...
