Hibele Constituţiei, pârghie pentru suspendarea lui Băsescu

Comentariu de natură politică: Traian Băsescu ca om politic există şi trăieşte prin faptul că, deşi au fost sfătuiţi să o facă, liderii celor două partide din USL – nu cei doi amatori din frunte – nu au revenit asupra suspendării. Alianţa putea supravieţui, debarcând un notoriu chiulangiu, precum şi un faimos plagiator înainte de 29 iulie 2012; iar preşedintele ales, precum şi partidul său nu mai existau la finalul anului.

Acum, deşi se încearcă limitarea pagubelor, nu se face decât să se scufunde mai tare în mlaştina înfrângerii, deoarece orice acţiune are un vârf, din care nu mai urmează decât scăderea sau căderea.

Revenind la aspectele juridice ale suspendării, trebuie să precizăm ceea ce trebuie să se întâmple într-un astfel de caz. Carenţele trebuiau precizate atât în legea fundamentală, cât şi într-o lege specială care trebuia să reglementeze expres întreaga procedură – una foarte lungă, de fapt.

În primul rând, textul legii fundamentale precizează că „în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei…”.

Probleme de soluţionat:

• săvârşirea unor fapte presupune mai întâi ca acestea să existe, conţinutul lor să fie prevăzut expres în norma constituţională – şi nu în altă parte – şi, cel mai important lucru, să existe un organ care să constate existenţa faptelor şi a vinovăţiei preşedintelui statului. Acest organ nu poate fi Parlamentul – el nu are atribuţii de acest fel – ci un organ judiciar. Aici rămâne de discutat dacă ar trebui să fie Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie sau Curtea Constituţională, dar textul nu are ca obiect această controversă;
• nu există în sistemul juridic – mai ales la acest nivel – fapte grave. Ele trebuie prevăzute expres şi complet sub aspectul definirii lor în textul legii fundamentale;
• orice încălcare de normă juridică trebuie menţionată expres în actul de trimitere în judecată – aici, de suspendare. În lipsa acestuia, nu cunoaştem ce dispoziţie s-a încălcat. Iar un astfel de act este lovit de nulitate absolută, care se constată oricând şi de către orice are interes!

Procedura de constatare a existenţei faptei, a vinovăţiei şefului statului şi a violării dispoziţiilor unui text din Constituţie se face cu respectarea deplină a dreptului la apărare, precum şi a principiului contradictorialităţii. Acest lucru presupune audieri de martori, termene de judecată – pentru că, în fapt, textele art. 95 şi 96 reglementează o procedură judiciară împotriva şefului statului – în fond, o întreagă procedură, din care nu trebuie să lipsească cel puţin o cale de atac.

Din textul cererii de suspendare nu găsim decât o singură referinţă la o astfel de încălcare, precizată prin nominalizarea unui articol din textul constituţional, referitor la revizuirea legii fundamentale. În rest, doar declaraţii publice, vorbe, dar nu fapte demonstrate juridic. De altfel, şi în cazul sus menţionat descrierea nu permite să se afle dacă s-au îndeplinit paşii procedurali corecţi sau nu, deoarece într-o prima cauză exista într-adevăr o problemă, dar, cum această fusese sesizată rapide adversarii politici, a fost evident că a fost remediată. În lipsa acestei remedieri procedurale, vulnerabilitatea politică ar fi fost şi mai mare.

Un nou comentariu de natură politică: în activitatea sa, poate că preşedintele ales ar fi încălcat normele legii fundamentale, dar faptul că a fost supravegheat strict de opoziţie – aspect perfect normal şi chiar benefic într-un stat de drept – a obligat la multă atenţie procedurală la Cotroceni. Notorietatea unor poziţii politice şi oarecum partizane sunt imposibil de reproşat unui om politic aflat în funcţia supremă în stat, deoarece omul respectiv provine de cele mai multe ori dintr-un partid, iar în lipsa susţinerii în Parlament, orice proiect politic al preşedintelui nu ar avea nici un succes. În plus, şi ceilalţi doi preşedinţi au fost patroni reali şi nu doar spirituali ai partidelor lor, iar apariţiile lor la congresele acelor partide de unde proveneau au fost mereu criticate cu furie de opoziţie. Dar nu era nici o problemă, şi am precizat în cuprinsul acestui alineat de ce.

De aceea ne întoarcem la problema textului neinspirat al legii fundamentale, care obligă de fapt ca preşedintele statului şi primul ministru să aibă aceeaşi culoare politică. Altfel, suspendarea devine nu doar posibilă, ci un aspect inevitabil, iar poporul român trebuie să se aştepte la referendumuri de demitere a preşedinţilor, indiferent de anotimp şi costuri economice sau politice.

Revenind la dimensiunea juridică, precizăm că un text incomplet redactat nu trebuie să atragă o sancţiune, deoarece orice student la drept învaţă din primii doi ani de facultate că nu poate exista pedeapsă pentru o faptă care nu există sau nu a fost prevăzută într-un text incriminator, chiar dacă moral vinovăţia ar fi clară. În drept se operează cu realitatea palpabilă şi dovedită în urma dezbaterilor contradictorii, iar nu cu umori.

Astfel, rezultă că suspendarea de acum nu a fost legală. Vinovăţia pentru această problemă aparţine întregii clase politice, dacă nu a înţeles că trebuie reglementări clare în orice sferă a activităţii sociale.

Mai există câteva probleme fundamentale în acest tip de proces politic.

Referendumul este o consultare a unui întreg corp de persoane pe o problemă importantă. El este naţional, local sau într-o instituţie. În orice situaţie însă, toţi cei care nu sunt afectaţi prin hotărâri sau norme specifice în exercitarea unor drepturi, fac parte din categoria celor cu drept de vot la o astfel de consultare.

Referendumul este o procedură de excepţie, el nu este o regulă, de aceea şi regulile pentru acesta nu sunt ordinare. În acelaşi timp, alegerile sunt o regulă a statului de drept, ceea ce rezultă că nu se pot compara cele două proceduri, având naturi juridice şi funcţii diferite – un referendum poate să fie organizat o dată la 100 de ani, dacă nu este necesar, ceea ce nu este cazul în materia alegerilor. Toate normele juridice în materie trebuie să realizeze idealul de dreptate, prevăzut de art. 1 alin. (3) din legea fundamentală.

În acelaşi timp, trebuie să remarcăm că oricând şi oriunde legiuitorii au preferat stabilitatea în funcţii haosului. Astfel, întotdeauna regulile de la destituirea / demiterea unei persoane sunt mai stricte decât cele de la alegerea / numirea în funcţie, deoarece, în lipsa acestei precauţii, oricând se poate schimba conductorul, ceea ce nu este admisibil.

De aceea, dacă la alegerea preşedintelui avem o regulă aproape completă şi clară, la demitere nu este foarte clar şi mai ales, incomplet. S-ar putea considera, deci, că aceeaşi argumentare utilă pentru alegerea preşedintelui poate fi folosită şi la demitere.

Ideea este nereală, neadevărată şi nelegală, producând în fapt un atentat la statalitate. În contextul în care calendarul unei suspendări făcute în mod rapid / agresiv poate fi îndeplinit de 6 ori pe an, ar rezulta că de fiecare dată o majoritate de voturi pentru demitere – necontând cvorumul de votare – ar putea demite un preşedinte de stat.

Mai grav, să ne imaginăm situaţia în care la un astfel de referendum vom avea un număr mai mare de voturi anulate decât numărul de voturi favorabile demiterii. Ce vom putea decide? Din moment ce voturile sunt egale, ar rezulta că cei care sunt incapabili să voteze corect – sau au făcut asta intenţionat – sunt nereprezentaţi politic. Am putea complica situaţia şi mai mult: număr de voturi egal pentru şi contra demiterii şi voturi mai multe anulate. Ce putem decide, ce putem crede?

De aceea, apare necesară existenţa unor praguri solide de referendum, pentru a nu a avea mereu astfel de evenimente, care, de fapt, blochează o întreagă societate. Este mai mult decât evident că numărul de participanţi la un astfel de scrutin trebuie să fie cel puţin majoritatea alegătorilor înscrişi pe listele electorale, problema apare la majoritatea care să fie luată în considerare pentru demiterea reală.

În contextul celor precizate acum două alineate, consider că această majoritate de participare trebuie să fie dublată de o majoritate de voturi exprimate în favoarea demiterii, adică, cel puţin jumătate plus un vot din numărul total de alegători înscrişi pe listă trebuie să voteze pentru demiterea şefului statului.

Argumente:

• la o astfel de majoritate, nimeni nu se poate opune, prevala de artificii juridico-politice; toţi se vor supune voinţei reale a întregii ţări. De altfel, soluţia a fost reţinută de prima formă a OUG nr. 103 din 2009. în fapt, dacă s-a ajuns la constatarea reală a unor fapte grave care încalcă Constituţia, va fi evident şi că ura cetăţenilor va fi îndreptată împotriva preşedintelui şi se va putea atinge uşor pragul acesta;
• instituţia preşedinţială este cea mai înaltă din stat. De aceea, ea trebuie protejată mai mult decât orice altă funcţie din zona executivă şi legislativă, pentru că în numele lui se execută orice lege – prin faptul că acestea nu intră în vigoare dacă nu sunt promulgate de şeful statului. Nimănui dintre cei care doresc să înlăture preşedintele ales nu trebuie să aibă un cadru foarte favorabil în acest sens, deoarece se va putea folosi şi împotriva conducătorului nou ales aceeaşi procedură. După cum este regula în economie, este rău un lider prost sau agresiv / corupt, dar el se comportă la fel pe perioada unui mandat, iar o instabilitate este mai gravă şi mai neproductivă, pentru că lipseşte siguranţa de a face planuri pentru viitor.

Discuţiile legate de cvorum nu au făcut de fapt decât să decredibilizeze şi mai mult demersurile acţiunii de suspendare / demitere. Dar, din păcate, s-a putut observa nivelul slab de pregătire juridică al celor ce legiferează la nivel primar în România, în cadrul Reprezentanţei Naţionale şi Guvern.

Rămâneţi pe National Post pentru a citi continuarea despre „Legitimitatea poziţiilor în stat şi ce s-a întâmplat efectiv pe 29 iulie 2012”

Citiţi şi Un referendum de analizat. Cu detaşare.