Un referendum de analizat. Cu detaşare

…Stimaţi spectatori, meciul de rugby a avut o desfăşurare deosebită în prima repriză, în care pachetul de înaintare al USL a înaintat în forţă pentru primii paşi, s-a apropiat de terenul de ţintă advers cu mingea circulând nu doar prin teren, dar şi prin afara lui, dar, în faţa rezistenţei deosebit de dure întâlnite a fost nevoit să folosească şi rezervele, şi antrenorii, şi o parte din spectatori şi, cu toate acestea, au fost blocaţi de echipa adversă, câţiva arbitri şi o altă parte a spectatorilor, iritaţi de ceea ce se întâmpla pe stadion.

Aceasta este o descriere sportivă a ceea ce s-a întâmplat în România în ultimele 45 de zile, dar ea mai are nevoie de o completare.

Dacă am vedea istoria ca un campionat de fotbal, ne amintim că acesta este organizat pe ligi. În prima, acum, nu figurează decât trei ţări: Marea Britanie, Germania şi China. În rest, calitatea jucătorilor politici din fiecare ţară situează mai multe ţări în liga a doua sau a treia, ori, eventual, în a IV-a. Totuşi, există unii oameni politici care ar putea fi transferaţi în câteva ipotetice echipe din liga I, dacă acestea ar exista. Într-un sistem paralel ar fi puse partidele, dar acolo jocurile sunt mai slabe, nu şi orgoliile.

Ceea ce a dezvăluit jocul politic ordinar din România în acest interval de timp a arătat că politicienii români nu se califică decât pentru liga a III-a, dacă îi analizăm în formula de partid politic, câţiva dintre ei merită nu doar cartonaşul roşu, ci şi suspendarea pe viaţă din orice formă de competiţie politică, iar dintre toţi, într-un mod spectaculos, doar preşedintele suspendat reuşeşte să demonstreze că ar putea juca în liga I.

Mai clar, nu putem identifica un om politic al secolului XX sau XXI care să fi supravieţuit la două încercări de demitere, trecând printr-o realegere la mai puţin de 100.000 de voturi. Ce s-a întâmplat în SUA în anul 2000 nu poate fi luat în considerare, pentru că acolo este un sistem de mari electori, care votează după alt model. Diferenţa între G.W. Bush şi Al Gore a fost de aprox. 500.000 de voturi în favoarea celui ce a pierdut.

S-au mai întâmplat câteva lucruri în aceste săptămâni: mercenarizare a multora dintre cei care au apărut la televiziuni şi radio; încălcarea normelor legale în vigoare şi ale principiilor dreptului; apariţia sau transformarea în specialişti în probleme de drept constituţional / drept public a mai multor persoane care nu au studii juridice, deşi apar în public drept formatori de opinie, sau, mai grav, politologi. Iar o bună parte a celor care sunt jurişti au demonstrat că nu ştiu drept, sau, mai grav, că justifică orice idee a oricui, numai la normele şi principiile dreptului, nu.

În plus, s-au amestecat într-un mod cretinoid concepte juridice şi politice, care au scăpat de sub controlul celor ce le-au afirmat şi care au contribuit la o pierdere majoră de capital de încredere în cei care le-au aruncat pe piaţă.

Cu toate acestea, naţiunea română a câştigat pe termen lung, şi chiar câteva instituţii. Deasupra tuturor a fost însă prestaţia preşedintelui BEC, judecătorul Gabriela Bogasiu, care şi-a asumat singură disciplinarea pasiunilor şi care a procedat impecabil din prima până la ultima secundă. Jignirile pe care cei doi doctori rataţi ai televiziunilor româneşti i le-au adresat reprezintă doar o bădărănie, după cum bădărănie supremă au fost şi jignirile pe care ceilalţi doi rataţi moralişti şi bloggeri de 2 parale le-au proferat unei mari campioane.

Vom releva pe scurt ceea ce este important şi obligatoriu de reţinut. Ele nu trebuie să fie plăcute nimănui, dar ele sunt adevărate şi îmi asum integral antipatia oricărei părţi implicate în conflict.

În primul rând, trebuie să cunoaştem regulile.

Astfel, ne aflăm în sfera dreptului public şi nu în aria de acţiune a dreptului privat. Există astfel o diferenţă fundamentală: în dreptul privat, tot ce nu este interzis este permis, dar în sfera dreptului public, normele legale precizează tot ceea ce se poate face, precum şi tot ceea ce nu este permis. Astfel, dacă există suprapuneri de competenţă materială, va decide organul superior ierarhic, iar, dacă acesta nu ajunge, se poate ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti.

În speţa de acum, există o singură lege: Constituţia. Ea prevede cadrul general al sistemului juridic şi politic românesc, dar, fiind redactată după interesele şefului statului din 1991 şi 2003 – care întâmplător, era acelaşi – conţine foarte multe dispoziţii neclare în materia instituţiilor statului. De aceea, există necesitatea unor clarificări, atât cât se poate. Acest lucru se poate face prin legi organice sau prin decizii de speţă ale instanţei de contencios constituţional. Aceste decizii nu trebuie să adauge la constituţie, dar trebuie să precizeze suficient de clar liniile directoare de interpretare, deoarece, în lipsa unui text al legii fundamentale, instituţiile trebuie totuşi să funcţioneze clar.

Cheia interpretării Constituţiei rezidă în art. 1 alin. (3) al acestuia, care a introdus în 2003 o sintagmă: „…dreptatea … reprezintă valori supreme…”. Dreptatea este un concept nejuridic, dar omenesc, şi care permite totuşi conturarea unui întreg sistem juridic şi politic într-un stat.

După aceasta, învederăm că preşedintele statului român nu poate fi demis de Parlament. Dispoziţia nu există şi nu se poate ajunge la ea sub nici o formă.

Singurele modalităţi de demitere sunt reglementate incomplet de art. 95 şi 96 din textul constituţional.

În cazul art. 96, faptul că legea fundamentală nu a definit textul înaltei trădări face imposibilă demiterea şi judecata şefului statului – importanţa definirii acesteia nu permite adoptarea unei legi speciale sau inserarea în dispoziţiile Codului penal a unui text cu acest titlu. Prin urmare, dispoziţia art. 96 este goală în conţinut şi posibilitatea de îndeplinire.

Art. 95 este la fel de incomplet şi el. Cu toate acestea, ne permite să avem câteva concluzii:

• în orice moment un prim ministru – pe fond, reprezentant întotdeauna al unei alianţe majoritare / partid în Parlament poate demite un preşedinte care îi este indezirabil;
• în acelaşi timp, şi un lider de partid puternic, dacă doreşte să îl elimine pe primul ministru poate să o facă prin mijloace parlamentare şi l-ar pune apoi pe şeful statului în situaţia de a accepta şi atât. Aceasta, pentru că orice eventuală opoziţie politică sau de altă natură poate fi rapid anihilată de un lider care are de partea lui majoritatea parlamentară;
• suspendări pot fi şi 6 pe an, dar asta ar obliga alte organe ale statului – în special Parchet general şi câteva instituţii de forţă să intervină pentru calmarea spiritelor încinse;
• textul constituţional nu distinge între un preşedinte ales şi unul interimar!
• Majoritatea membrilor Parlamentului – nu neapărat aceiaşi – pot nu doar să suspende, ci şi să de-suspende un preşedinte.

Rămâneţi pe National Post pentru a citi continuarea despre „Hibele Constituţiei folosite ca pârghii pentru suspendarea lui Băsescu” şi despre „Legitimitatea poziţiilor în stat şi ce s-a întâmplat efectiv pe 29 iulie 2012”