Foamea (catodică) de revoluţie
0
Nu trebuie să fii ucrainean ca să înţelegi că bătrîna care dă din mînă în mînă piatra scoasă din pavaj în Maidan e acolo nu ca duşman personal al lui Ianukovici sau Putin, ci ca duşman al propriei neputinţe şi sărăcii. Nu trebuie să fii mare politolog ca să vezi că astăzi banii nu abundă în curtea democraţiilor, ci în seraiul dictaturilor, al oligarhiilor discreţionare. Cui îi dă mîna să închidă gazul, acela închide şi gura democraţiilor.
Nu trebuie să fii anti-geek ca să ţi se întoarcă stomacul pe dos în faţa revoluţiei „în direct”. Mai precis a cinsimului ei catodic.
În revoluţie, în război, camera de filmat e o lupă emoţională: cearceaful pictat cu o cruce roşie, preotul care culege suflete, revoluţionarul care pune pumnul pe obiectivul camerei, rănitul tîrît de mîini, ca un sac. Cîţi merg mai departe de atît? Cît rana pîilpîie pe ecran, conflictul nu apare nici cu un gram mai raţional, mai inteligibil, revoluţia „în direct”, pe „twitter”, cool!, surescitează masele de spectatori, revoluţionarii devin şi mai revoluţionari, politicienii sunt forţaţi să acţioneze în timp mediatic, nu în timp politic, raţional.
Îl admir sincer pe reporterul care s-a dus în Maidan, să transmită revoluţia în direct, cu o jertfire pentru profesie exemplară. Dar ceva mă zgărîie şi mă jenează, ca o durere surdă de măsea sub o plombă de aur.
Imagine puternică, de mare premiu: un travelling în mijlocul unui şir dublu de oameni care-şi dau, stînga-dreapta, pietrele din pavaj de la unul la altul, în timp ce occidentalul „de primetime” îşi spune fraza reuşită despre o revoluţie reuşită. E ceva obscen în acest show perfect, ne revedem şi mîine seară, şi mai mulţi în faţa micului ecran. Vînătoarea de audienţă pe spinarea unei revoluţii mi se pare indecentă.
În virtutea căror valori umane şi profesionale (democratice toate), în jurul unui rănit operat de urgenţă în holul unui hotel dun Kiev, sunt mai multe camere de filmat decît mîini care să oprească hemoragia?
Nu sunt deloc sigură că milioanele de telespectatori, sau consumatori de facebook şi tweet, vor culege o informaţie raţională şi pertinentă asupra conflictului din imaginile care defilează în buclă. Sunt aprope sigură că protestatarii - în drept deplin de a protesta împotriva corupţiei, a interselor oligarhice, a lipsei de orizont şi a sărăciei - în pădurea de camere de filmat îşi vor dori partea lor de pixeli, colţul lor de ecran revoluţionar. (În 2005, protestele „băieţilor de cartier” au dat foc Franţei, în revolte de o violenţă progresivă şi fulgerătoare. Cei care nu se vedeau azi la jurnalul de seară ştiau că se vor vedea a doua zi, pe hărţile jurnaliştilor pe care pîlpăiau , glorios, noile focare revoluţionare).
Cui foloseşte surescitarea mediatică? Foamea catodică de revoluţie face victime. Se vor arunca şi mai multe pietre, şi mai multe cocktailuri Molotov. Se vor duce şi mai mulţi să moară în direct. Suprem show pentru adrenalina descărcată planetar, în faţa măcelului dintr-un cartier din est, cu ecranul drept scut paşnic.
Lăsaţi revoluţiile să se petreacă un pic, măcar un pic mai departe de televizor. Am filma poate ceva mai puţine cruci, la sfîrşit.
Se încarcă comentariile...
