Femeia a murit. Bine c-am salvat barza!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Uneori chiar îţi doreşti să fii barză în România
Uneori chiar îţi doreşti să fii barză în România

Marţi, 3 martie 2015. În Monitorul Oficial al României apare Ordinul de ministru 387/2015, al cărui obiect este mutarea unui cuib de barză de pe un stâlp electric pe altul. Sâmbătă, 7 martie 2015, o bătrână în vârstă de 82 de ani, care supravieţuise unui stop cardiorespirator, moare degerată pe câmp, după ce medicii au lăsat-o să părăsească spitalul în papuci şi halat, la doar câteva ore după resuscitare.

În linii groase, cam aşa arată România anului 2015.

Pentru relocarea unei berze se cere avizul Academiei Române, se fac proiecte şi se mobilizează, conform articolului 2 din Ordinul invocat, „personal tehnic de specialitate”  (de unde deduc că avem mutători profesionişti de cuiburi). Ulterior mutării, „beneficiarul (adică barza?!) are obligaţia să transmită agenţiei judeţene pentru protecţia mediului de pe raza administrativ-teritorială unde s-a desfăşurat acţiunea de relocare un raport asupra acţiunii derulate în baza derogării obţinute.” (art.4)

Un întreg şir de instituţii, private şi de stat, s-a mobilizat exemplar pentru ca, în lipsa ei (pentru a o vexa cât mai puţin cu putinţă), cuibul unei berze să fie deplasat cu 600 de metri „spre vest”. N-aş fi deloc mirat dacă, la întoarcerea în ţară, barza să fie întâmpinată de primarul cu tricolor pe piept, care urmează să-i înmâneze titlul de cetăţean de onoare al satului Schitu Goleşti. Primul astfel de cetăţean, evident. Apoi, din două în două săptămâni, un funcţionar al autorităţilor locale, mobilizat prin mijloace specifice de la Centru, să treacă pe la barză pentru a o întreba, nu-i aşa, dacă a reuşit să se acomodeze, dacă se descurcă cu viaţa şi, în general, dacă totul e OK.

Nu sunt insensibil la situaţia berzelor. Acum mai puţin de un an, nevastă-mea i-a rugat pe cei de la  Enel să mute un cuib în care, numai în acea vară, muriseră doi pui, prăjiţi la reţeaua de înaltă tensiune. În mesajul lor de răspuns, în care mi-au felicitat consoarta pentru „grija faţă de natură”, au anunţat-o că „nu sunt prevăzute astfel de intervenţii”. Probabil că barza din Schitu Goleşti avea o situaţie socială mai proastă decât amărâta de barză din Giurgiu, căreia în fiecare an îi mor puii pe grătarul electric al Enel. Sau, poate că barza de Schitu are pile în Guvern, e nepoata sau verişoara cuiva cu rang mare pe acolo. Nu asta contează.

Ceea ce mi se important, şi relevant pentru ipocrizia noastră actuală, este grija cu care protejăm o barză, un câine maidanez sau o broască cu guşă, în timp ce oamenii bolnavi împart spitalele cu mucegaiul şi streptococii.

Nu e vina doamnei Ioana Caloian că s-a născut om şi că, în prima sâmbătă a lunii martie, i-a stat inima şi a avut nevoie de spitalizare. Nici berzei obscure din Goleşti nu-i poate imputa nimeni că e tratată de parcă ar fi ultimul exemplar viu al acvilei pe care o avem în stemă.

Dar, zău aşa, uneori chiar îţi doreşti să fii barză în România. Măcar pentru că-ţi iei zborul uşor, când vremurile se înrăutăţesc, iar la întoarcere găseşti casă nouă, asigurată de stat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite