Ţii post fără rost? Lucru prost!

Am întâlnit mulţi oameni care „ţin post”. Nu mi-a fost greu să-i identific: cu toţii declară, cu o mândrie abia ascunsă, că-n cutare zi nu bagă-n gură cutare lucru. Şi toţi fac asta pentru a-i cădea cu tronc lui Dumnezeu.

Din această perspectivă, Dumnezeu este un fel de Chef ceresc, care priveşte- cu mânie sau încântare, după caz- în strachina omului. „Ia uite-l şi pe Vasile cum mănâncă doar fasole dreasă cu ulei vegetal. Bun creştin, trece-l de-a dreapta mea, Fiule. Pe Gheorghe zvârle-l în Iad, că l-am prins ieri delectându-se cu poalele-n brâu”. 

În ecuaţia asta, românii îşi iau libertatea de a-i îngrădi opţiunile lui Dumnezeu. Postul se face pentru a-l obliga pe Dumnezeu să-ţi recunoască meritele. El e tratat ca un gestionar de fapte, ca unul care bifează hrana consumată de credincioşii lui şi, în virtutea acestei statistici, este obligat să-i protejeze pe postitori. Câtă vreme cutare n-a mâncat brânză în ziua în care lactatele erau trecute la index, Dumnezeu e forţat să ia notă de această ispravă şi s-o recompenseze în consecinţă. 

N-am întâlnit un om, un singur om, care să spună că vede postul ca pe un vehicul care să-l împingă spre Dumnezeu, ca pe un regim menit să-i ascută spiritul, pentru a despica mai uşor cerurile care îl despart de fiinţa supremă. Unul singur nu mi-a spus: „fac asta pentru că mă simt prea greu, prea pământesc, vreau să zbor, dar sunt tras în jos de lestul trupului burduşit cu grăsime”. 

S-a înmulţit, în ultima vreme, specia celor care vorbesc despre virtuţile medicinale ale postului. Unii spun că subţiază sângele, alţii că-l rafinează. Sunt câţiva care se aleg cu un colon mai curat şi alţii cărora li se domoleşte hipertensiunea. Postul religios se transformă într-un regim alimentar a cărui noimă e din ce în ce mai greu de dibuit. Ce legătură are Dumnezeu cu hipertensiunea? Se dă certificat de Rai doar celor care ies cu analizele medicale curate? Verifică Sf. Petru colesterolul rău, atunci când deschide larg porţile cerului? 

Sunt din ce în ce mai numeroşi cei care mănâncă orice, dar de post. Postul nu mai este o înfrânare, o domolire a poftelor nesăţioase ale trupului, ci o selectare convenabilă a ingredientelor din alimente. Nu te mai abţii de la savarină, ci mănânci savarină de post. Savurezi brânză din soia, înfuleci mici vegetali, te fericeşti cu băutură fără alcool. Pui aspartan în loc de zahăr şi, gata, Dumnezeu se uită încântat la devotatul lui credincios, care bea Coca-Cola Zero. Cum cererea determină oferta, am văzut în ultimii ani pe galantare tot felul de produse de post, care ar ferici şi cel mai pretenţios gurmand. Nu m-ar mira să apară şi ţuica de post, la drept vorbind. 

Ajută la ceva mascarada asta alimentară? Aş înclina să cred că nu, dar eu n-am terminat Teologia, să citesc direct din cărţile scrise de Dumnezeu. Mă gândesc doar că, dacă aş fi Dumnezeu şi ar apărea în faţa mea unul care cere paşaport de Rai pentru că a mâncat Tofu, aş fi foarte amuzat, dar n-aş da viza. M-aş întoarce cu spatele şi, mângâindu-mi barba, aş întreba: „lasă lactatele, acum spune-mi dacă ai fost mai bun în post, dacă ţi-ai iubit semenii, dacă ţi-ai iertat duşmanii, dacă ai ajutat săracul şi l-ai mângâiat pe cel trist”. Apoi, întorcându-mă încă o dată, aş descoperi că am rămas singur, că solicitantul şi-a luat tălpăşiţa, şi-aş conchide, amar: „cum spunea şi Fiul Meu, mulţi chemaţi, puţini aleşi. Altul la rând!”