Fantomele afgane încep să plutească şi peste Irak. Soldaţii români sunt încă acolo...

Poate vă amintiţi că am fost parte activă, extrem de entuziastă, a coaliţiei occidentale chemată sub steagul SUA pentru a îndepărta cât mai rapid ameninţarea teribilă invocată în acel moment, adică prezenţa unui arsenal important de arme de distrugere în masă pe care regimul lui Saddam Hussein - nimeni nu avea niciun fel de îndoială - era gata să le folosească pentru a extermina întreaga civilizaţie occidentală.

Acesta a fost argumentul major care a fost repetat în toate Parlamentele naţionale ale ţărilor care, politic, deciseseră cvasi-instantaneu că americanii nu puteau fi refuzaţi. 

Cu întreg respectul necesar, să rememorăm deci momentul în care aleşii neamului nostru au decis participarea României la Coaliţia împotriva Irakului. Aveţi aici stenograma şedinţei istorice din 12 februarie 2003 şi iată ce spunea atunci domnul Mircea Geoană, actualmente Secretar General adjunct al NATO:

"...să uităm că Saddam Hussein exercită o dictatură represivă în această ţară de multe decenii. Nu putem să uităm că, la fel ca şi în Transnistria, se găsesc imense cantităţi de arme de distrugere în masă. Nu putem să ignorăm faptul că dacă îl vom lăsa să continue, în următorii câţiva ani de zile va avea capacitatea să transmită inclusiv peste România şi către Europa arme de distrugere în masă la mari distanţe. Sunt riscuri la care un om politic responsabil din România sau din alte ţări europene sau din America trebuie să răspundă. Este important pentru noi să credem şi să acţionăm în spiritul valorilor noastr".

Ce-a urmat, cunoaşteţi. 

De ce ne interesează acum? Pentru că este este extrem de posibil ca Irakul să fie a doua experienţă majoră de tip dezastru militar politic şi umanitar de tip Afganistan. Iar România are încă 150 de militari care fac parte din contingentul NATO de 4400 de soldaţi care sprijină pregătirea armatei şi forţelor de securitate irakiene. N-o fac şi n-au făcut-o din patriotism pur şi dezinteresat. N-o fac pe gratis nici acum, nici în trecut, căci sunt profesionişti şi doar din asta ştiu să-şi câştige ceea ce numim "pâinea de toate zilele". Astfel, e revigorant de ştiut că, pentru perioada petrecută în teatrul de operaţiuni NATO din Irak, militarii au o soldă care nu este de neglijat. 

Astfel, la plecarea în misiune, aceşti militari primesc, pe lângă solda normală, o primă de campanie egală cu aceeaşi soldă, salariul fiind în acea lună, practic, dublat. Apoi, pe perioada executării misiunii, militarii încasează lunar o soldă de funcţie prevăzută prin ordinul de numire/detaşare dublată, la care se adaugă o compensaţie de risc/pericol deosebit în cuantum de 30% aplicată la solda de funcţie.  La capitolul diurne, ofiţerii care participă la misiuni în teatrele de operaţii primesc 90 de euro pe zi. În cazul subofiţerilor, această diurnă este de cel mult 70 de euro pe zi. În plus, fiecare militar primeşte câte un euro pentru „legătura socială cu familia”. Ca o concluzie, militarii primesc, pe perioada misiunii în străinătate, un salariu mărit de 2,3 ori la care se mai adaugă în fiecare lună cel mult 2.820 de euro (diurna şi banii pentru legătura cu familia). 

Merită riscul?

Experienţa Afganistan dă mai multe tipuri de răspunsuri.

Primul este legat de nivelul de pierderi. Sunt din ce în ce mai importante pe măsură ce, ca odinioară în afganistan, acum şi în Irak se apropie data limită anunţată de oficial de americani pentru încheiera retragerii complete a trupelor combatante. Acesta a fost începutul sfârşitului în Afganistan, căci talibanii de-abia atunci, în momentul când au fost siguri că au abţinut documentul semnat Administraţia Trump care stipula data retragerii trupelor SUA şi celor aliate, şi-au regrupat forţele şi au dezlănţuit atacurile simultane împotriva tuturor bazelor strategice ale coaliţiei şi ale americanilor în primul rând, tăind căile de retragere şi silindu-i să abandoneze cantităţi foarte importante de armament şi echipament. Au lăsat doar, cum scrie la carte, o singură cale de fugă, cea prin aeroportul din Kabul.

În parlel, se intensificase şi atacul talibanilor împotriva structurilor guvernamentale şi a reprezentanţilor administraţiei pro-americane, silindu-i pe unii să fugă, împuşcând rapid pe alţii şi promiţând sosirea timpului răzbunării masive, cel de acum.

Ce se petrece acum în Irak arată o similtudine de fond cu procesul destrămării situaţiei de securitate din Afganistan, cu atacuri aproape zilnic asupra convoaielor militare în special cele americane şi, mai nou, cu semnalul cel mai important şi neliniştitor de până acum, atacul cu trei drone încărcate cu explozibili împotriva lui Mustafa Al Kadhimi, primul ministru irakian, cel mai important aliat al americanilor în zonă. 

Dincolo de dimensiunea simbolică a atacului, există multe întrebări şi semnale de alarmă la care, poate, depinde de circumstanţele politice din Irak şi din regiune, se va încerca formularea unui răspuns. Pornind, eventual, de la nevoia de a lămuri de ce ce sistemele anti-rachetă americane C-RAM prezentate ca a fi extrem de disfisticate şi asigurând un scut de protecţie impenetrabil pentru "zona verde" ultra-securizată din Bagdad (foto, ) unde se găseşte locuinţa prim-ministrului dar şi, exact ca la Kabul în trecut, totalitaea sediilor ambasadelor marilor puteri şi reprezentanţele organizaţiilor internaţionale. 

Tensiunea creşte în Irak deoarece, cu mult peste Afganistan, mizele de securitate întrepătrunse cu cele economice sunt dublate de eşecul complet al intervenţiei occidentale de a echilibra societatea, îndepărtând-o de rădăcinile conflictul inter-confesional. Este vorba despre rezultanta aceleiaşi încerări de a aplica un model de civilizaţie democratică şi occidentală, ignorând întreaga istorie a ţării respective şi sperând că simpla ameninţare cu o forţă militară superioaă va rezolva dispute religioase seculare şi perfect vii şi mortale în timpul nostru.

Spre deosebire de Afganistan, în Irak forţele rezistenţei feroce anti-americane sunt deja poziţionate şi sunt masive, bine antrenate şi echipate, fără o comparaţie posibilă cu ce aveau talibanii. Perspectiva de viitor fiind, fără îndoială, revenirea la un conflict inteconfesional şiit-sunit, antrenând influenţa dacă nu chiar şi participarea unor unităţi ale Gardienilor Revoluţiei din Iran. Dar, la fel de cert, nu există dubii că Turcia va încerca să profite de o situaţie cel puţin fluidă generată de retragerea americană pentru a face tot ce trebuie în scopul anihilării depline a tuturor punctelor de rezistenţă ale PKK şi, în general, de "rezolvare a problemei kurde".

Poate, în acest sens, să spună şi România dacă are o gândire strategică proprie de răspuns la ce ar putea fi începutul remodelării Orientului Apropiat şi Mediteranei de est. Sau nu, dacă americanii renunţă la retragere şi continuă pe termen nedefinit haosul de acum.