Fals jurnal de ieri şi de azi: Scadenţa tranzacţionismului propriu

Am intrat în noul an, 2014, cu atâta Speranţă că va fi mai bine, că va fi mai multă stabilitate, că ne vom îndrepta spre normalitate, nu mai  mult, normalitate, că poporul căruia îi aparţinem şi astfel, fireşte, noi înşine, noi toţi vom izbuti să ne învingem ignoranţa  politică şi facila iluzionare infantilă, şi neapărat trista înclinare tranzacţionistă

pe care, toate, Caragiale le socotea a fi rezultatul nefacerii încă, nedospirei  cumsecade până-acuma, a acestui popor traumatizat azi şi de jocul dus până la absurd al cinismului şi desţărării clasei politice, fără egal nici în plin fanariotism, încât pomenita incendiară Speranţă îmi pare să ascunda Frica de şi mai rău.

Abia istoricii, mai târziu, vor desluşi, pentru viitorime, cât de mult s-a încuibat în subconştientul nostru scepticismul, rezultat şi al pactizării noastre, tranzacţioniste, de atâtea ori, şi îndeosebi în procesul electoral, cu ipostazele răului de care acum ne plângem şi ne arătăm temători ca şi când ne-ar fi frică de incapacitatea noastră de a mai fi verticali.

Atât de mult ne-am identificat cu soluţia pactizării tranzacţioniste cu pomenitul rău după principiul  ,,fă-te frate cu dracul ca să treci puntea ,, încât am putut să credem că frăţia asta ne va putea ajuta să devenim chiar noi dracul de care ar trebui să se agaţe alţii, ca să treacă ei, puntea.

A fost o sărbătorire a Anului Nou, mai curând o asemenea lacomă petrecere, cum de mult nu a mai fost, o asemenea dezlănţuire în această petrcere, mai mult decât semnificativă pentru nevoia de Speranţă în mai bine, parcă ne-am fi aflat în pragul unui bum economic.

Bine ar fi ca pofta de viaţă din această noapte de Anul Nou să însemne şi o trezire la pofta de a reacţiona la rău, la ameninţarea pestilenţei mahalalei politice care ne-a cuprins pe aproape toţi, la ameninţarea obişnuinţei  cu filsofia condiţiei în care ,,cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale,,, la ameniţarea  jafului  la drumul mare şi a prostirii la vedere,  de a reacţiona denunţător şi neiertător la ignoranţa enciclopedică a conducătorilor  politici , la agramatismul lor îngrijorător şi atât de viu grăitor pentru pustiul lor şcolar, chiar dacă doctoral, pustiu pe care îl ascunde până şi neştiinţa limbii materne. Cultura de mall a acestor lideri politici mi se pare cel mai mare pericol pentru soarta actuală a nevoii de redresare a societăţii noastre. Oameni politici care n-au condus în viaţa lor un chioşc de legume, unii dintre ei ajunşi brusc, electoral, să chivernisească gospodăria unei ţări întregi, fără măcar ambiţia unor consilieri validaţi de o severă experienţă, furaţi şi încurajaţi de mirajul şefiei lor, care învaţă să conducă şi să ne lumineze chipurile din mers, peste belele noastre funciare, şi care ar trebui să înţeleagă acum ce mare nădejde îndurerată s-a aflat în dezlănţuirea petrecerii de Anul Nou: chiar teama de a nu rămâne decât cu strălucirea îmbătătoare a jocurilor de artificii şi ele cele mai bogate din ultimele două decenii sau primele două postdecembriste!

Să fie Anul acesta Nou începutul scadenţei propriului tranzacţionism?!